Prefăcătorii

Am vrut scriu săptămâna trecută despre politicieni şi presă, subiect dezbătut la Cafeneaua politică a PDL, dar m-am confruntat cu un blocaj personal. Am avut nevoie de mai mult de o săptămână pentru următoarea concluzie: nici unii, nici alţii nu suntem autentici. Nu ar trebui să vorbim despre meseriile pe care le-am îmbrăţişat fără să fim cu adevărat pregătiţi pentru ele.

Am văzut un film despre educaţia pe care a primit-o Regele Mihai I încă din primii ani de viaţă. A învăţat într-o clasă formată din copii adunaţi din toate păturile sociale, foarte bogaţi şi foarte săraci, români, ţigani, persoane cu handicap. A fost instruit să accepte diversitatea umană, să-i preţuiască pe cei mai buni ca el, să-i sprijine pe cei mai slabi. Aşa s-a format încă de mic un om pregătit să fie rege. Oriunde merge, orice spune, Mihai I este privit cu tot respectul cuvenit unui conductor. Nu are nevoie să spună nimănui lucrul acesta, cu toţii îl ştiu şi îl simt. În faţa Majestăţii Sale nu îţi vine să faci decât o reverenţă. E atitudinea firească.

De prea multe ori, oamenii politici de la noi au aflat prea târziu că vocaţia lor e de conducători şi au ratat şansa de a se forma pentru un astfel de destin. Puţini, extrem de puţini, cum ar fi Ioan Oltean, de exemplu, au instincte de lideri. Dacă mai au şi „ochi de văzut şi urechi de auzit”, atunci învaţă, se adaptează, recuperează. Dacă nu au, e foarte greu să fie acceptaţi ca atare indiferent câte haine de regi au în dulap. Nimănui nu îi vine să creadă că respectiva haină e autentică. De aceea, e foarte greu de găsit în zilele noastre un lider politic. Ca să-i depistez, nu am nevoie neapărat să le ascult discursurile. Îmi imaginez câţi oameni l-ar urma dacă ar alege, la un moment dat, să plece în altă direcţie. Dacă pleacă singur, e clar că nu a fost niciodată un lider adevărat.

Şi acum despre presă. Jurnalismul, la noi, a fost, în comunism, o meserie deloc onorabilă, dar extrem de bine văzută în societate. Lipsa de onoare, în opinia mea, a constat în faptul că ziariştii cântau nişte ode penibile partidului comunist, iar unii continuă să o facă şi azi, deşi nimeni nu îi mai obligă. În zilele noastre, odele sunt cântate în cel mai jalnic mod din cauza unor interese pur personale şi, din câte aud, din proprie iniţiativă, nicidecum la cerere. Nici nu pot să-mi imaginez cum ar putea înghiţi vreun om normal de pe acest pământ expresii de genul „răsfăţatul culturii mondiale”. Să fim serioşi! E o expresie fără nicio legătură cu realitatea, o adevărată jignire adusă celui despre care scrii astfel. Dacă un personaj local e „răsfăţatul culturii mondiale”, atunci ce mai e Mario Vargas Llosa, deţinătorul Premiului Nobel pentru Literatură? Şi totuşi, inexplicabil, simţul ridicolului e extrem de rar, iar oamenii care scriu ode se consideră jurnalişti. Şi de ce nu ar face acest lucru din moment ce nu există niciun organism profesional care să atragă atenţia societăţii în legătură cu această profesie şi cu rolul ei în societate?

După Revoluţie, presa românească a devenit un câine scăpat din lesă. Oameni din toate profesiile, având simţul justiţiei în sânge şi ceva condei, au început să scrie în ziare. Până prin anii 2000, ziarele erau plină de anchete, dezvăluiri. Politicul se temea de mass-media, dar, în acelaşi timp, jurnaliştii erau târâţi prin tribunale, condamnaţi chiar şi la pedeapsa cu închisoarea. Era perioada în care se cumpăra tot tirajul unui ziar şi guvernele cădeau din cauza sau datorită unor dezvăluiri de presă. Între 2004 şi 2008, în timpul guvernării Năstase, presa a fost chemată din nou în lesă. O parte însă a scăpat şi a reuşit să facă România să înţeleagă riscul întoarcerii la dictatură. Şi din cauza presei, în special a celei centrale, mai puţin obedientă decât presa locală, PSD a pierdut alegerile în 2008.

În toţi aceşti ani, ca să lucrezi la un ziar, mai ales unul naţional, trebuia să dai concurs sau măcar să te recomande CV-ul, să dovedeşti că eşti în stare să te documentezi, să ai surse, să scrii articolul de prima pagină. Să fii incisiv era o condiţie obligatorie mai ales pentru anii respectivi în care redactorii şefi îţi indicau direcţia, iar dacă nu erai în stare să o urmezi, era căutat altul în locul tău capabil să fie „câine de pază al democraţiei”, nu căţeluş care dă din coadă pe la masa politicienilor doar va primi un oscior. Aşa se explică de ce jurnaliştii care s-au format în anii respectivi nu sunt nişte executanţi cărora să le dictezi ce să scrie. La prima vedere sunt nişte veşnic nemulţumiţi de tot şi de toate, nişte căutători, oameni care scot mizeria ascunsă sub preş la suprafaţă. E generaţia celor care au trecut de 35 de ani. Aşa au fost formaţi să fie, iar construcţia de care se bucură un om îi dă direcţia în viaţă.

După 2008, când presa s-a mutat pe internet, jurnalist a devenit oricine a vrut sau nu a găsit altceva mai bun de făcut. La facultăţile de profil s-a intrat uşor, ele au dat apoi absolvenţi pe bandă rulantă, dar care nici măcar nu ştiau bine limba română. În timp ce alte profesii liberale, cum ar fi medicii sau avocaţii, au de parcurs stagiatura, jurnaliştii, mai mult sau mai puţin pregătiţi, au devenit peste noapte vedete sau cel puţin aşa au crezut ei că sunt. Nimeni nu a impus un stagiu de practică şi nu a condiţionat intrarea în profesie de urmarea lui. Majoritatea celor cu sau fără diplomă de profil au înţeles că a fi jurnalist înseamnă să câştigi concursul „cine tastează mai repede” sau cine dă ştirea la televizor primul. Posibilitatea de a corecta o ştire falsă când vrei tu (nu ca şi în cazul ziarului tipărit când orice prostie căreia i-ai dat drumul a zburat ca o pasăre pe care nu o mai poţi controla) i-a făcut pe mulţi să creadă că a fi „jurnalist” e ceva foarte simplu. Dacă ai corectat, e ca şi cum nici nu a fost vreodată. Fie ai modificat pe online, fie prezentatorul a spus, în Breaking news, că nu a fost chiar aşa şi a trecut mai departe ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. 

Spre deosebire de anii de glorie ai presei despre care v-am vorbit (când ni se spunea că niciodată nu mai putem da jos haina de jurnalist, nici noaptea, nici în vacanţă, nicăieri), acum jurnaliştii îşi încheie sesiunea de tastat şi consideră că, la ora 16.00 probabil, misiunea lor s-a încheiat. Cei din televiziuni nu mai pleacă acasă cu o cameră video la ei, o lasă în redacţie. Au scris, au semnat, au defilat cu microfonul pe la conferinţe, îşi merită salariul dacă se poate unul precum cel al Andreei Esca. Numai cine nu vrea nu e jurnalist în ţara aceasta. De multe ori am spus că şi mama mea, la cei peste 60 de ani ai săi, ar putea face lejer nişte conspecte de la conferinţe de presă. Fireşte că nu ar câştiga concursul „cine tastează mai repede”, dar, într-un final, ar scrie şi ea şi s-ar putea numi jurnalist, nu?

Şi, ca să ajungem şi la momentul în care ne aflăm, presa a devenit un instrument de luptă politică. Din păcate pentru ea, acest lucru este atât de evident încât majoritatea lumii este îngreţoşată şi are o atitudine de respingere totală. Nu se mai cumpără ziare, nu se mai ascultă radioul, nu se mai priveşte la tv. Aud foarte mulţi oameni care spun că nu se mai uită deloc la canalele de ştiri. S-au săturat de dezbateri sterile, de câinii turbaţi plătiţi cu mii de euro care latră pentru te miri ce partid sau om politic. S-au săturat de şezătorile locale în care moderatorul se străduieşte să nu supere pe nimeni. Profesia de jurnalist e total compromisă în România, nu mai e o vocaţie, a devenit o meserie oarecare, precum cea de vânzătoare la aprozar: „vreţi morcovi, primiţi morcovi, numai daţi-ne trei lei!”

Ca om care am renunţat la meseria pentru care m-am pregătit, cea de profesor, şi am optat, încă din 1996, pentru cea de jurnalist, ca una care am lucrat şi în presa locală, şi în cea naţională, la ziare, agenţii, radio şi televiziune, vă pot spune că sunt extrem de dezamăgită de drumul pe care a apucat-o mass-media de la noi. Din când în când mă mai uit la „The Newsroom”, un film american despre ceea ce e, cu adevărat, meseria aceasta, şi-mi dau seama că pe măsură ce trec anii, ne tot îndepărtăm de ceea ce trebuie să fim în cazul în care mai ştim ce trebuie să fim. Însă cred cu toată puterea mea că această profesie îşi va recâştiga demnitatea prin exemple personale, iar în ce mă priveşte mă gândesc la câteva episoade din viaţa mea în care am ştiut de ce sunt jurnalist. Am simţit că trebuie să scriu despre lucruri cu adevărat importante care au schimbat vieţi şi au marcat destine. Pentru două-trei astfel de momente din viaţă am ales să fiu jurnalist. Restul e balast.

Cristiana Sabău