Presa şi manifestanţii. Întâlniri zilnice cu năbădăi

Am fost zi de zi la proteste. Mai întâi entuziastă, apoi recunoscătoare celor care nu abandonează lupta şi, în final, destul de sceptică în ceea ce priveşte finalitatea acestor mişcări.

În ultimele zile, la proteste am văzut aceleaşi figuri şi am citit, în mare, aceleaşi texte scrise greşit pe pancarte. Şi am mai observat că ocupaţia de bază a tuturor manifestanţilor este să monitorizeze de dimineaţa până noaptea presa şi să se răzbune, la cinci, pe jurnalişti, ba pentru că au dat imagini de acum patru zile, ba pentru că moderatorul a spus una şi manifestanţii alta, ba pentru că l-au invitat pe Ioan Oltean, ba că nu i-au informat pe ei înşişi că Ioan Botiş era în clădire, ba una, ba alta. Preţ de 15-20 de minute se face zilnic o analiză a tot ceea ce apare în media, indiferent că vorbim de presă locală sau naţională. Analiza e întotdeauna cu tonul ridicat şi vinovaţi sunt întotdeauna diverşi jurnalişti care se nimeresc prin preajmă, fie că lucrează la trusturile respective, fie că nu lucrează. În fond, cine mai ştie care pe unde lucrează?

Cu aceste defulări încep aşadar zi de zi protestele. Aceiaşi oameni se înghesuie să intre în cadre, acelaşi individ dă din coate să vorbească la televizor, aceeaşi persoană cu dizabilităţi ne arată cuponul cu indemnizaţia mică. Tot în faţa camerelor, se rostesc poezii scrise pe hârtii, se ţipă ca din gură de şarpe. După ce ziariştii se îndepărtează, se face linişte. Dacă presa pleacă după o oră, şi manifestanţii dispar cam în 15 minute după ce mai fac o analiză probabil a prezenţei sau absenţei unora sau altora dintre jurnalişti de la manifestaţia lor.

Deşi mă bucur de o oarecare simpatie în rândurile manifestanţilor (mulţi dintre ei nu ştiu nici acum pe unde mai lucrez, dar au auzit diverse lucruri despre mine), mă deranjează că majoritatea nu înţeleg că, dacă nu ar fi mediatizaţi, ar striga în pustiu şi nimeni nu ar avea habar că se adună zilnic la cinci. După cum aţi putut vedea, prefectul „cubanez” e plin de entuziasm să vorbească cu pescarii, dar nu ar coborî în ruptul capului să le asculte nemulţumirile. Nu am auzit niciun manifestant să-l taxeze pentru această atitudine, dar am văzut mulţi nemulţumiţi pe presă, atât de mulţi încât, dacă ar ţine de mine, aş boicota câteva zile la rând mediatizarea acestor oameni care au devenit atât de pasionaţi de războiul cu jurnaliştii încât au uitat, probabil, pentru ce se află în piaţă.

Atitudinea lor nu diferă cu nimic de cea a politicienilor pe care îi hulesc. Şi aceştia preferă să se folosească de presă, iar atunci când jurnaliştii nu mai sunt aliaţii lor, ci adversarii lor, îi înfierează cu mâine proletară şi-i acuză că sunt vânduţi şi că fac jocurile altora.

Din acest motiv, mie uneia încep să-mi displacă aceste proteste. Sinceră să fiu mă tentează foarte tare un anume demers jurnalistic: să aflu cine sunt cei care vin în piaţă şi ţipă la ziarişti, unde lucrează, cu ce se ocupă, ce au făcut în viaţă de au acest drept să fie mari analişti a tot ce se întâmplă în lumea asta. Pe unii dintre ei îi cunosc şi pot spune că nu au făcut foarte multe, despre alţii nu vreau să-mi imaginez ce aş putea afla.

Nu spun că oamenii nu au dreptul la opinie, dar am văzut reacţii dintre cele mai ciudate care pur şi simplu m-au îngreţoşat. Un om a venit la mine şi m-a certat că nu i-am spus că Botiş era în clădirea CJ să vină el să-i „care” nişte pumni fiindcă până nu moare careva, nu se schimbă nimic în ţara asta. I-am răspus, la rândul meu, că nu aşa se rezolvă problemele într-o lume civilizată şi că eu nu cred că, dacă l-am bate pe Botiş în piaţă, am trăi din secunda doi mai bine. Scârbit, omul mi-a întors spatele înjurându-mă probabil că m-am dat „cu ursul”.

În felul acesta, nu cred că vom ajunge nicăieri, nici ca popor, nici ca indivizi. Ne căutăm duşmanii unde nu-s şi-i lăsăm pe cei adevăraţi să zburde fie prin absenteism la vot, fie prin rapiditatea cu care luăm plasele, găleţile şi ce ne mai adu unii ca să-i votăm, nu de alta, dar, când e de pus ştampila, să votăm cu cine dă mai mult.

Cristiana Sabău