Nu putem sări peste umbra noastră

Când începem să ne iubim ţara? Mult mai târziu decât atunci când învăţăm poezii patriotice. Sunt convinsă de lucrul acesta. Poate doar când începem să uităm vorbe scrise de alţii şi ne întrebăm sincer „oare de ce m-am născut eu aici, în ţara asta, printre aceşti oameni?”.

Am revăzut, de curând, filmul „Baltagul”, o producţie cinematografică din 1969, absolut superbă. Nu mi-a plăcut la prima vizualizare care s-a petrecut acum foarte mulţi ani. Era probabil prea devreme să-l percep corect. Nici după carte nu m-am dat în vânt în adolescenţă. Acum însă, m-am uitat la toată această istorie de demult cu ochii celui care a vrut să vadă şi să înţeleagă ce spune ea despre noi, ca neam. Filmul în sine, creat cu mijloace rudimentare, specifice epocii, ne arată că avem o puternică vocaţie artistică, o tendinţă spre frumos aproape divină, un soi de profunzime născută din sensibilitate. Pelicula are imagini superbe şi e ilustrată muzical cum nu se poate mai bine. „Nimeni nu poate sări peste umbra lui!” e vorba lui Nechifor Lipan care vine din lumea de dincolo ca o mostră de înţelepciune dobândită în veacuri. Mai precis, nimeni nu poate fi mai mult decât este. Nici noi, ca neam, nu putem sări peste umbra noastră.

Nu voi face aici o caracterizare a personajelor din „Baltagul”, nu e nici locul, nici cazul, dar ele nu fac altceva decât să scoată în evidenţă câteva trăsături ale noastre, ca popor. Putem fi harnici, gospodari, de bun simţ, dar şi leneşi, răi şi invidioşi. Iubim natura şi animalele, dar putem la fel de bine să o distrugem, iar pe ele să le torturăm. Înălţăm biserici, dar în acelaşi timp suntem capabili de lucruri odioase. Mergem la preot pentru binecuvântare, dar nu uităm nici de prezicători. Suntem săraci, dar petrecăreţi şi, de multe ori, ne facem singuri dreptate, neîncrezători în alţii, oricare ar fi ei. Avem bune şi rele.

Trecând de la realitatea acestui film, ca să vorbim despre noi, ca neam, trebuie să ne gândim şi la cele două mituri care stau la baza culturii noastre: „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”, la fel de relevante. Primul, din care s-a inspirat de altfel şi Sadoveanu scriind „Baltagul”, ne arată fără doar şi poate că noi, românii, suntem nişte resemnaţi în faţa sorţii, iar al doilea că avem vocaţia autodistrugerii. Cei 40 de ani de comunism nu sunt decât dovada că putem îndura orice: frigul, foamea, întunericul, tovarăşii, securiştii, informatorii, ipocrizia, nesimţirea, aroganţa, prostia, lipsa oricărei perspective. A fost nevoie să vină „agenturile” ca să ne scoată din negura istoriei, altfel continuam să cântăm ode conducătorilor iubiţi şi să ne aliniem pe stadioane la 23 August, ca nişte oi împinse de la spate. Azi mulţi plâng după „iepoca” aceea care le-a plăcut mai mult decât libertatea. Ce vreţi mai mult?

În opinia mea, nu e de mirare că acum suntem la fel de inerţi când se întâmplă, departe de noi şi de confortul nostru, lucruri pe care le considerăm mai puţin odioase, cum ar fi modificarea legilor justiţiei. Câtă vreme în case e cald, e lumină şi televizorul merge, ne spunem, resemnaţi, că se poate şi mai rău. Aşa că nu ieşim în stradă de teamă să nu ne vadă şeful pus în funcţie de partid, de lene sau pur şi simplu pentru că nu ne pasă. De la „colectiv” (a se citi CAP-n.r.) am furat cu toţii, pentru „colectivitatea” de azi nu suntem dispuşi să facem nimic. Îi lăsăm pe alţii. Ne place doar să stăm pe margine şi să bârfim, dacă se poate din spatele unui ecran ca anonimatul să fie deplin. Atunci suntem curajoşi şi spunem lucrurilor pe nume. Altfel, tăcem şi ne vedem de ale noastre. Nici măcar la vot nu mai mergem din aceeaşi convingere stupidă că toţi sunt la fel şi nu avem pe cine alege. Privim resemnaţi cum vor să ne omoare, ca şi ciobanul din „Mioriţa”, şi cum cad noaptea zidurile ridicate ziua, bucuroşi că nu suntem noi cei care vor fi zidiţi în ele de vii ca să le ţină. Cu astfel de gene, probabil că fiecare va face ce va vrea din acest popor.

Din păcate, la fel cum nu putem controla bolile genetice, nici aceste trăsături pe care le-am moştenit de la moşii şi strămoşii noştri probabil că nu le putem extirpa. Chiar dacă îi admirăm, nu vom fi niciodată ca grecii cei războinici, nici ca alte popoare care nu acceptă să fie subjugate de nimeni. Noi ne-am vândut mereu conducătorii pentru o mână de arginţi, pentru o bucată de pământ sau un titlu fără valoare. Am preferat fanarioţii doar să nu fie ai noştri. Am trădat şi am plecat capul pentru ca sabia să nu îl taie. Am îndurat jugul oricui. Într-un mod miraculos, totuşi am rezistat ca neam. Au fost câţiva, curajoşi, care au ştiut să ne ţină împreună, să facă Marea Unire.

Fie că ne place, fie că nu, suntem parte a acestui neam cu bunele şi relele lui. Astăzi e ziua României, a noastră, a tuturor, fiindcă o ţară e formată din oamenii care au trăit şi trăiesc în ea. Ca la orice aniversare care vine după o anumită vârstă cred că e bine să medităm la ceea ce suntem şi să facem măcar efortul să ne înţelegem pe noi înşine şi pe alţii. E primul pas pentru ca să ne acceptăm aşa cum suntem şi să nu avem aşteptări mai mari pentru că e greu de crezut că vom trece peste umbra noastră.

În zi de sărbătoare să ne bucurăm că, în ciuda tuturor, inclusiv a noastră, având vocaţia autodistrugerii, România încă există pe harta lumii. E ceva şi asta! La mulţi ani tuturor!