A trebuit să treacă o zi ca să derulez încă o dată întâlnirea minunată cu doamna doctor Doina Petri şi să mă gândesc în detaliu la ce am vorbit despre Tibi Uşeriu şi extraordinara lui cursă pe 215 kilometri: „A avut o echipă fantastică. Îmi spunea cineva că, la un moment dat, fiindcă era ploaie şi frig, au făcut un fel de zid uman ca să îl poată susţine (…) Şi oamenii aceia sunt fantastici fiindcă au crezut în el şi l-au susţinut”.
Întâmplarea face că sunt prietenă cu câţiva dintre ei pe Facebook şi am putut citi şi postarea lui Flaviu Olinca, unul dintre cei care au format “zidul”, şi care sună cam aşa. “Feedback: în cele 30 de ore de alergare, Tibi Uşeriu ne-a inspirat, ne-a motivat şi ne-a făcut să ne gândim la noi şi la viaţa noastră dintr-o alta perspectivă. Mă simt acum mai puternic şi mai hotărât şi simt o mare energie care vibrează în jurul meu. (…) Suntem din ce în ce mai multi cei care, motivaţi de Tibi, ne-am depăşit într-un fel sau altul limitele, fie ele fizice, mentale sau emoţionale”.
Tibi Uşeriu, la fel ca şi noi toţi în cel mai metaforic sens cu putinţă, a alergat mii de kilometri de unul singur ca să se antreneze, dar a venit o zi în care fără alţii probabil că nu ar fi putut trece linia de sosire. “Zidul uman” din jurul lui l-a ferit de ploaie şi de vânt, i-a dat curaj, putere, i-a mutat mental podurile mai aproape. Îmi imaginez că niciunul dintre cei din “zid” nu s-a plans de oboseală, deşi probabil că, la un moment dat, nici organismele lor nu mai puteau face nici măcar un pas. Fiecare în parte şi toţi la un loc au găsit de cuviinţă să spună ceva bun şi constructiv sau să tacă. Aşa face un prieten adevărat, iar ei nu puteau fi altfel din moment ce au format “zidul”.
Ieri scriam, aproape fără să mă gândesc, că am o listă scurtă de cinci oameni pe care i-aş chema la greu convinsă fiind că nu ar ezita să vină oriunde dacă aş avea nevoie de ei. Nu ştiu de ce am spus cinci. Acum îmi dau seama că mi-ar fi foarte greu acum să o alcătuiesc, deşi nu mă împrietenesc uşor cu nimeni şi nu sunt genul care să piardă timpul aiurea în tot soiul de cercuri de aşa-zişi prieteni. În viaţă însă, m-am intersectat cu oameni pe care chiar dacă nu îi întâlnesc zi de zi, ştiu că sunt “zidul” meu. Vin la momentul potrivit, petrec împreună cu mine timp de calitate – niciodată nu-mi dau seama cum de poate trece atât de repede când sunt împreună cu ei – oameni cu care mă conectez fără niciun efort. Orice mi-ar cere, aş face pentru ei fiindcă ştiu că nu mi-ar cere nimic din ceea ce nu aş face. Reciproca e valabilă.
Cea mai frumoasă imagine a împrietenirii ştiţi care e? Scena în care Micul Prinţ întâlneşte vulpea. “Trebuie să ai foarte multă răbdare! răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul este izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine. (…) Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor şi cuprinde un freamănt şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. (…) Iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.(…) Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit”.
Ador vulpea şi regulile ei pentru că nici eu nu sunt genul care să mă împrietenesc uşor, dar atunci când cineva împărtăşeşte cu mine aceleaşi sensuri poate fi convins că m-a câştigat pe deplin.
Aşa cum probabil că unii ştiţi din Lingvistică, cuvântul are designaţie, semnificaţie şi sens. Designaţia e ceea ce înţelege orice om de pe planetă că ar fi un obiect cu patru picioare pe care mâncăm, adică „masa”, semnificaţia este încărcătura pe care o dă o anumită limbă (de exemplu, francezii îi spun Luceafărului „Etoile du berger” adică „Steaua ciobanului”, iar noi, românii, asociem steaua cu ideea de strălucire), în timp ce sensul este pur personal şi se construieşte pe baza experienţelor personale, nu este unul dat. Pentru cineva, un copac uscat poate fi o grămadă de lemne numai bună de pus pe foc, în timp ce pentru altcineva simbolul tristeţii. Eu am o teorie pe care am şi dezvoltat-o, de altfel, în teza de licenţă, că abia când sensul meu se întâlneşte cu sensul celuilalt putem comunica (atenţie, nu conversa) fiindcă doar atunci există şanse să ne înţelegem. Aşa traduc eu „limpede nu vezi decât cu inima”, locul în care doi oameni care comunică îşi construiesc împreună sensul.
Un sens comun i-a unit pe toţi cei care au făcut zid în jurul lui Tibi pe cei 215 km. S-au îmblânzit unii pe alţii şi au devenit răspunzători „de-a pururi” pentru ceea ce au îmblânzit. E de ajuns să mă uit la ce a scris Flaviu Olinca şi toţi ceilalţi care au comentat la postarea lui ca să-mi dau seama cât de transformaţi sunt cu toţii după o asemenea experienţă în care au trăit la superlativ prietenia care îi uneşte.
Şi pe mine fiecare întâlnire cu sens mă transformă şi îmi aduce „freamăt şi nelinişte” şi în final – ce altceva? – decât un suflet împodobit.
Cristiana Sabău
Adaugă comentariu