Să luăm o pauză … de masă, zic!

Eu nu înţeleg de ce majoritatea evenimentelor din acest oraş sunt programate la orele prânzului când orice om ar trebui să ia pauză de masă. Dacă se întâmplă ceva, trebuie să înceapă la 12.30 sau la 13.00. Dacă e şedinţă în vreo instituţie, tot aşa, ca să nu mai vorbesc de conferinţele de presă programate parcă în dispreţul tuturor jurnaliştilor, obligaţi să îngurgiteze nişte covrigi aşezaţi triumfător pe vreo masă într-un sediu de partid sau să bea toată apa ca să-şi astâmpere foamea prin instituţii publice.

Nici nu e de mirare că suntem o naţie de oameni bolnavi şi obezi. Cum să nu fii în condiţiile în care pauza de masă la noi, dacă există, e de 10 minute sau cel mult o jumătate de oră sau nu e deloc? Tot ce poţi înfuleca este un covrig, o plăcintă, ceva nesănătos evident. Nu poţi sta să mănânci în linişte din moment ce pauza ta de masă nu există sau e mai scurtă decât pauza mare a elevilor la şcoală. S-ar zice că ne grăbim foarte tare să mâncăm fiindcă avem foarte mult de lucru la serviciu, dar nici vorbă de aşa ceva. La fel ca şi în comunism, bifăm timpul efectiv pe care îl petrecem la muncă şi nu eficienţa. La stat mai ales, angajaţi care sunt direct responsabili de relaţiile cu publicul pierd ore întregi pe Facebook sau vorbind la telefoane care nu au nicio legătură cu jobul lor. La finalul unei zile, mulţi nici nu ştiu dacă au făcut ceva concret sau pur şi simplu au aşteptat să vină ora în care să plece acasă.

Nu cunosc nicio instituţie care să le interzică angajaţilor să intre în birouri cu telefoanele personale. În mod normal, ar trebui să existe vestiare în care fiecare să-şi lase obiectele personale, iar în perioada în care se află la serviciu să răspundă la telefonul de serviciu şi să-şi facă treaba cât mai eficient şi mai bine. La noi, în schimb, stai la rând la magazin şi aştepţi ca vânzătoarea să termine de vorbit cu fiica ei aflată în pauză la şcoală sau cu vreo prietenă. Chiar într-o bancă mi-a fost dat să ascult convorbirea unei funcţionare care trecea în revistă la telefon restaurantele cu o prietenă cu care voia să iasă seara în oraş în timp ce în faţa ghişeului ei se formase o coadă până în uşă. Evident că am luat atitudine şi i-am spus că înceteze şi să-şi facă treaba. Toţi cei de la coadă s-au uitat ciudat la mine. Tot la mine. E atât de frecvent acest mod de comportament încât oamenilor nici măcar nu li se mai pare anormal. Mai bine stau ei cu orele la cozi decât să o deranjeze pe „doamna” de la birou.

Cam aşa se munceşte în România. Lumea merge la serviciu la 7 sau la 8 şi rupe uşa la ora 15.00 sau 16.00. Cu excepţia fabricilor unde se lucrează după un program fix, cu pauze bine stabilite şi cu masa luată în cadru organizat, în celelalte firme sau instituţii e cam vraişte. Deşi toată lumea ştie că se pierde vremea, totuşi, în ce priveşte pauza de masă parcă e un consens general: ori să fie foarte scurtă, ori să nu existe.

Fireşte că oricui i se face foame şi atunci, în loc să ia masa liniştit, e obligat să înfulece ceva pe sub birou sau să rabde de foame până ajunge acasă. Aşa se explică de ce obezitatea nu mai e demult o excepţie nici la noi, ci o regulă. Deşi oamenii obezi sunt mult mai înceţi şi mai ineficienţi decât ceilalţi, parcă cineva vrea cu tot dinadinsul să-i împingă şi mai mult în boală şi să-i facă şi pe alţii să devină ca şi ei. În special în instituţiile statului observ această atitudine din partea celor care le conduc. În loc să pună pe uşi un înscris cu „Pauză de masă între orele 13.00 şi 14.00” şi să le redeschidă după aceea, sub pretextul că ar fi nonstop la dispoziţia cetăţenilor – vorba vine – conducătorii acestor instituţii îşi terorizează angajaţii cu şedinţe ţinute fix la orele prânzului.La fel de terorizată mă simt şi eu când aflu că un şef de instituţie ţine conferinţă de presă la 12.30 sau un politician nu a găsit nicio altă oră mai bună de vorbit decât 13.00 fix.

Am citit pe site-ul Direcţiei de Sănătate Publică un plan de nutriţie şi activitate fizică la adolescenţi în care se arată că cei mai mulţi locuitori ai judeţului suferă de diabet şi boli cardiovasculare. Sunt acolo tot felul de constatări referitoare la stilul de viaţă nesănătos al copiilor şi adolescenţilor, sunt trasate diverse direcţii de remediere, însă nicăieri nu se vorbeşte despre mâncatul haotic şi la ore nepotrivite cu care se îndeletnicesc mai întâi adulţii, iar copiii le urmează exemplul. Mă întreb cui foloseşte vorbăria întinsă pe 16 pagini din moment ce nici măcar în instituţiile statului – da, acel stat căruia îi plătim contribuţii la sănătate – nu se respectă nici măcar biata pauză de masă.

În alte ţări, aşa cum se ştie, la prânz se practică siesta, cuvânt care înseamnă „a șasea oră solară romană” care corespunde orei două după-amiază. E vorba de acea mică pauză de după prânz de 20-30 de minute în care organismul se odihneşte şi care duce la creșterea capacității de învățare și la prevenirea infarctului, spun specialiștii.

Fostul om politic britanic Winston Churchill, premier în dificila perioadă a celui de-al Doilea Război Mondial, nu a “sărit” peste siestă nicioată nici măcar atunci, după cum povestește în memoriile sale. În opinia lui, “natura nu a avut intenția ca omenirea să muncească de la opt dimineața până la miezul nopții fără împrospătarea binevenită a somnului, care, chiar dacă durează doar 20 de minute, este de ajuns pentru a reînnoi forța vitală”.