Să nu subestimăm niciodată puterea cuvântului

Ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să vă spun, voi începe prin a vă relata că, la un moment dat, m-am îndoit de puterea cuvintelor. Am crezut, precum Nichita, că sunt „nişte dălţi ce despart râul rece de delta fierbinte”. M-am îndoit şi atunci când am citit „Micul Prinţ” şi am înţeles că am ajuns în acea etapă în care aveam nevoie de mai mult decât de cuvinte ca să putem comunica. Acum însă, trebuie să vă spun că m-am înşelat. Cuvintele au toată puterea de înfăptuire originară, cea din „Dumnezeu a zis şi s-a făcut”. Depinde numai de cel care le rosteşte.

Marian Ganea, tatăl celor şapte copii orfani de mamă, a pus în fiecare cuvânt rostit toată durerea şi speranţa lui şi astfel a atins sute, poate mii de inimi. El nu mi-a spus niciodată că vorbeşte „cu toată sinceritatea” aşa cum o fac mulţi dintre politicieni, pur şi simplu cuvintele i-au curs din inimă. Aşa se face că au atins sufletul unei doamne stabilită în Elveţia care m-a sunat să-mi spună cât de impresionată e de valorile acestui om, de dorinţa lui de a-şi creşte copiii împreună. Are o fetiţă de şapte ani îşi doreşte să trimită fetelor lui Marian  Ganea hăinuţele ei, jucăriile, lucruri care să le fie de folos. Mi-a spus că îşi dă seama că distanţa este mare şi că transportul ar putea costa mai mult decât valoarea lucrurilor, dar îşi doreşte extrem de mult să le vadă pe fetiţe îmbrăcate cu haine frumoase. Mi-a mărturisit că, în general, plăteşte o taxă la biserică pentru ca banii să fie utilizaţi în scopuri umanitare, că sprijină organizaţii caritabile, dar simte acum nevoia să se implice personal fiindcă simte că acest om, Marian Ganea, merită tot respectul şi consideraţia ei. A fost o plăcere să discut la telefon cu această doamnă. Aproape că am plâns împreună, la final. I-am simţit bucuria în voce, emoţia, dorinţa de a fi de folos.

Alţi oameni mi-au scris mailuri din Italia şi au fost bucuroşi să afle că orice ajutor e binevenit. Din Bucureşti au mai existat reacţii, de la oameni gata să se urce în maşini şi să vină la Coşbuc să vadă copiii, să le aducă jucării şi bunătăţi. Toate acestea s-au întâmplat într-o oarecare măsură datorită interviului din Timp Online, cât mai ales fotoreportajului publicat de Agenţia Mediafax al cărei corespondent sunt şi care se bucură de notorietate naţională şi internaţională.

Sigur nu este singurul caz disperat din ţara aceasta sau din lume. Sunt mii de familii care au pe cineva bolnav, pe cineva trecut prea devreme în cealaltă lume, mii de orfani în orfelinate sau bătrâni singuri care se sting. Tatăl acestor copii a avut însă puterea de a pune sufletul său în fiecare cuvânt pe care l-a rostit şi, iată, a mişcat munţii dacă vrem să le spunem aşa celor care nu s-ar clinti la auzul altor mii de poveşti înduioşătoare.

Iată aşadar că, prin credinţă, putem mişca munţii, aşa cum Dumnezeu ne-a asigurat de mai multe ori, iar credinţa acestui om a pus putere divină în fiecare cuvânt rostit. Nu ştiu câte din aceste promisiuni se vor concretiza, dar sunt impresionată de felul în care Dumnezeu a fost la datorie în acest caz ca şi ocrotitor al orfanilor şi al unui bărbat văduv, dezorientat, răvăşit.

Vă mulţumesc tuturor celor care aţi considerat că am făcut un lucru bun mediatizând acest caz. Le mulţumesc îndeosebi celor care au avut încredere în mine şi mi-au cerut să mă implic în a face cunoscută drama acestei familii care nu a acuzat nicio clipă pe nimeni, nu a cerşit, nu s-a lamentat. Cei care m-au condus la căscioara de pe deal, nişte oameni deosebiţi pe care sunt onorată că i-am cunoscut, au cel mai mare merit că povestea orfanilor din Coşbuc e acum una publică. Au deja, cu toţii, în inima mea, un loc aparte.

De fiecare dată când voi mai scrie declaraţii politice nesfârşite în care cuvintele curg şi nu au noimă, de fiecare dată când voi mai auzi cuvântul „sinceritate” rostit de vreun politician, ca să nu revin la dezamăgirea mea iniţială legată de lipsa de putere a cuvântului, îmi voi aminti de Marian Ganea, un om simplu pentru care cuvântul lui Dumnezeu e tot ce are nevoie ca să poată trăi, el şi copilaşii lui, fiindcă Dumnezeu i-a promis că, de va avea credinţă cât un bob de muştar, va mişca munţii.

Cristiana Sabău