Săptămâna în care ne prefacem că suntem altfel

Chit că a devenit agasant fiindcă toată lumea varsă aici ce în mod normal nu ar putea vărsa nicăieri în altă parte, Facebook e un canal de comunicare pe care un jurnalist al zilelor noastre nu îşi poate permite să îl ignore. Drept urmare, urmăresc şi eu ce mai fac oamenii şi în primul rând stau cu ochii pe politicienii noştri – cei care nu m-au şters încă din lista de prieteni – şi mă minunez. După ce unii au purtat grele bătălii pe „wall” cu partidele lor, cu ei înşişi, cu cei care au distribuit ce s-a scris despre ei, brusc au avut o revelaţie la început de săptămână: sunt creştini şi nu vor continua lupta în această „săptămână luminată”. Ce-i drept, nici vorbă să ne aflăm în săptămâna cu pricina, dar asta e altă problemă. Din postare reiese însă mai mult cu subînţeles că va trece şi săptămâna aceasta şi cealaltă, iar lupta poate reîncepe. O paranteză de două săptămâni pare a fi de ajuns.

Mergem mai departe la cei care nu au „wall” (perete –n.r) pe care să-şi scrie apăsările şi dăm peste un consilier local PSD din Şieu Odorhei care îi articulează un pumn unui cetăţean care i-ar fi agresat verbal copilul – vezi Doamne – spunându-i „mucos”. Cu o sinceritate pe care nu pot să nu o apreciez, omul recunoaşte că, deşi nevasta l-a sfătuit să-l „dea la Poliţie”, având revelaţia săptămânii în care ne aflăm, el a decis următoarele: Nu-l dau, dă-l dracului! La rândul lui, bătutul are propria lui mustrare de conştiinţă legat de o eventuală reclamare a agresorului. În prima fază am hotărât – fiindcă vedeţi că sunt sărbătorile astea creştine – să mă întâlnesc cu el şi să ne împăcăm cu toate că el m-a ameninţat atunci, când cu baloţii, că mă bagă în puşcărie. Eu sunt o persoană fizică şi vă pot spune că nu mă pot lua după dânsul fiindcă nu face bine ce face. Mă gândesc să mă împac cu el, dar mă gândesc şi să nu mă împac fiindcă m-a ameninţat”.

Vedeţi vreo deosebire de atitudine între războiul de pe “wall” al politicianului la costum şi încăierarea cu pumni? Eu nu văd niciuna. În esenţă, şi unii, şi alţii sunt la fel de ipocriţi. Sub pretextul că sunt mari creştini apasă butonul de pauză până trec sărbătorile şi apoi o pot lua de la capăt la fel ca mulţi alţii.

Desigur că îi vom vedea pe toţi aceşti „creştini adevăraţi” prin biserici, evlavioşi, dacă se poate în primul rând, doar sunt consilieri, parlamentari, ce sunt. Preoţii le vor mulţumi că s-au prezentat la biserică, buni creştini fiind, îi vor da ca exemplu în comunităţi doar vine 2016 şi portretul de evlavios nu-l poţi desena într-o singură duminică, la o singură slujbă. Trebuie să lucrezi măcar un an ca să te prefaci implicat, nu e chiar aşa de simplu, de azi pe mâine.

Oraşul e plin de creştini înfuriaţi care par să fi căpiat. Toată lumea aleargă disperată încoace şi încolo, magazinele sunt luate cu asalt, nervii sunt întinşi la maxim, străzile blocate. Dacă stăm bine şi ne gândim, nu e o prea mare deosebire între ceea ce se întâmpla cândva în Ierusalim, când evreii aşteptau Paştile şi îl mai şi răstigneau pe Hristos, şi ceea ce e azi. Oamenii au acelaşi tip de comportament, însă într-o altă epocă. Chiar zilele trecute, cum bine ştiţi, mulţumile însetate de show au urmat actorii care au reconstituit Drumul Crucii. Dacă decupăm imaginea şi o suprapunem pe care din Biblie nu e mare deosebire, doar că atunci nu erau telefoane mobile şi nici Facebook pe care să vedem filmuleţe cu cele întâmplate pe Golgota.

Dacă oamenii nu ar fi ipocriţi, săptămâna aceasta nu ar trebui să fie cu nimic deosebită de altele. Poate puţin mai calmă şi mai meditativă, un bun prilej să ne gândim ce s-a schimbat de atunci, cu ce suntem noi deosebiţi de cei care l-au răstignit pe Iisus, iar dacă El ar veni astăzi ce atitudine am avea, am lăsa totul baltă şi l-am urma sau am aştepta să treacă o săptămână-două ca să ne scoatem iar săbiile şi să umplem pereţii de sânge? Răspunsurile trebuie să fie personale, dar, dacă simţiţi nevoia unor like-uri, le puteţi da şi pe Facebook.

Cristiana Sabău