Săraci şi proşti, fără adăpost

După dezastrul de pe Arţarilor, oraşul acesta cred că ar trebui să înveţe o lecţie. Nu ştiu dacă lipsa educaţiei, sărăcia, prostia sau toate la un loc ne fac pe cei mai mulţi dintre noi să nu ne gândim la situaţia în care unul din apartamentul de vizavi uită un aparat în priză sau vreo butelie deschisă, nici la cea în care unui vecin i se pot sparge ţevile când nu e acasă şi să ne inunde. Dacă ne-am gândi puţin, acest lucru e mai mult decât probabil.

Majoritatea bistriţenilor stăm la bloc. Unele sunt făcute fie acum nu ştiu câţi zeci de ani şi toate conductele, respectiv cablurile sunt vechi, altele mai noi şi cu materiale ieftine şi proaste. Nu ştiu să existe vreun constructor care să-ţi garanteze, ca la maşini, că apartamentul nou te ţine o anumită perioadă de timp fără să-ţi crape vreo ţeavă sau să curgă vreun calorifer. Am scris mai multe ştiri despre blocuri noi şi proaste decât despre cele vechi şi nu vreau să-mi imaginez ce se întâmpla dacă butelia exploda într-o clădire despre care nu se ştie exact a cui e, la ce bancă e girată. Mai mult, am impresia că şi dezastrul era mai mare la cât de buni sunt constructorii de azi.

Una peste alta, pentru că suntem extrem de preocupaţi de ziua de azi, foarte puţini ne gândim la ziua de mâine şi la ce facem în caz de dezastru. Aşa că foarte puţini avem asigurări. Unora li se par nişte cheltuieli inutile, alţii care au aşteptat cu anii să primească despăgubiri de la te miri ce asiguratori mincinoşi au renunţat apoi să mai încheie alte poliţe la alţii serioşi pentru că acolo erau mai scumpe. Atunci când se întâmplă câte un dezastru, cum a fost şi cel de pe Arţarilor, nu sunt prea multe de făcut. Cei afectaţi îşi smulg părul din cap, acuză, vorbesc despre ce ar fi putut fi dacă nu era altceva şi stau, ca milogii, să vină cineva să le rezolve problemele, să le dea bani de la buget, adică de la noi toţi.

Iar dacă tot am ajuns aici nu pot să nu spun ce am aflat de la o persoană respectabilă care a fost la evaluarea bunurilor din blocul afectat de explozie. A ieşit de acolo cu următoarea concluzie: suntem săraci, dar şi proşti gârlă. În traducere liberă, omul s-a speriat de ce au adunat prin case oamenii respectivi, dar sunt convinsă că nu numai ei. Sunt pline dulapurile, debaralele, podurile şi beciurile de lucruri inutile pe care le cumpărăm fără discernământ doar pentru că le găsim la ofertă. Nu ne trebuie la nimic, nu sunt bune de nimic, dar totuşi le luăm considerând că am făcut o mare afacere. Nu renunţăm la ele în ruptul capului că poate ne vor trebui cândva. Foarte puţini avem un buget de venituri şi cheltuieli lunare pe care să-l urmărim şi de care să ne ţinem. Aşa se face că tot timpul nu avem bani şi că încheierea unei poliţe de asigurare ni se pare cea mai mare corvoadă de pe pământ în ziua când sunt reduceri la Lidl sau la Kaufland.

Nu ne putem plăti asigurări de sănătate, dar avem bani pentru ţigări. Dacă dă unul peste tine pe drum cu maşina şi cazi lat, vine Salvarea să te ducă la spital şi apoi nota de plată. Nu ai asigurare, plăteşti de îţi doreşti moartea. Cu toate acestea, sper să nu greşesc, dar nici jumătate din populaţia judeţului nu plăteşte asigurări de sănătate, dar se duce sâmbăta la UPU cu mari figuri în cap şi îşi revendică drepturile. Cum spuneam, nu suntem doar săraci, suntem şi proşti, şi fuduli.

Astăzi am mai aflat că între 15 şi 20% din casele construite în Bistriţa sau prin împrejurimi, adică aproape un sfert, sunt goale şi cred asta. E de ajuns să treci seara prin cartierele noi şi poţi număra pe degete casele luminate în mai mult de o cămăruţă la parter. Le-au construit că era la modă să ai casă în ţară cei care lucrează pe dincolo. S-au gândit că poate le trebuie într-o zi şi – ce să vezi?- nu le mai trebuie. Le-au făcut unii pentru copii, iar copiii când au crescut au plecat când au văzut cu ochii ca să scape de traiul cu părinţii ultra demodat şi nesănătos pentru o tânără familie, alţii pentru că au fost atât de ignoranţi încât nu s-au gândit că mai trebuie şi întreţinute. Când au văzut cât costă să încălzeşti cu gaz „n” camere, unii nu s-au mai mutat din apartamente, iar când s-au prins că gazonul trebuie întreţinut, alţii şi-au turnat ca idioţii beton pe pământ. Dacă nu mă credeţi, fac o fotografie la o casă pe lângă care trec des, o monstruozitate din beton de la intrare până în fundul curţii. E dovada maximei prostii de care a putut da dovadă vreodată cineva. De ce să te muţi la casă,  nu pentru curte, nu pentru ca să simţi pământul sub picioare? Iată că nu.

Revenind însă la ce s-a întâmplat pe Arţarilor, nu contestă nimeni drama acelor oameni, nu le pune nimeni la îndoială buna credinţă şi faptul că unii poate chiar nu au putut mai mult decât să trăiască de la o zi la alta din salariu, fără asigurări, fără nimic. Un eveniment similar, petrecut în oricare alt bloc din oraş, ar fi scos la iveală cam acelaşi lucru: multă sărăcie, multă prostie. Casele sunt buduşite cu lucruri inutile pe care am cheltuit poate bani puţini la prima vedere, dar mulţi în final. Cu mai multă atenţie la bugetul personal, cu o prioritizare a cheltuielilor, astăzi am fi avut 21 de familii care aşteptau să le intre în cont câte 30.000-40.000 de euro şi nu o mulţime de oameni disperaţi care dau dau vina pe oricine altcineva decât pe ei, stând cu mâna întinsă la Primărie sau la Guvern fără vreo speranţă măcar că vor primi ceva. Dacă ei nu mai au altă soluţie, măcar nouă să ne fie învăţătură de minte!

Notă: Acest text este rezultatul unor discuţii pe care le-am purtat cu cititori cărora le mulţumesc că îmi transmit gândurile lor.