Sic transit gloria mundi

De Jean Pădureanu am aflat încă din anii 96 când abia intrasem în presă. Nu îl cunoscusem personal. Într-o perioadă în care eu mergeam pe jos neavând câteodată nici bani de autobus, el circula într-o maşină condusă de un şofer ceea ce mie mi se părea o scenă decupată dintr-un film american. În timp ce noi eram la etapa beep-urilor de pe mobile ca să nu avem facturi cât salariul, el vorbea gratis până se plictisea inclusiv în străinătate având un abonament pentru care nu plătea nimic. I se spunea „Lordul” şi aşa se şi purta inclusiv la petrecerile de renume de la cabană sau de la restaurant, de onomastică sau cu alte ocazii, la care participa toată lumea bună din oraş. Era, cred, printre puţinii, dacă nu chiar singurul care apărea la televizor. Pentru acest oraş mic de provincie era o somitate.

Personal nu am avut ocazia să-l cunosc decât mult mai târziu când devenisem corespondent de presă naţională şi fotbalul făcea parte din „job description”. Nu mă pricepeam la fotbal şi nici nu mă interesa, însă aveam de făcut interviuri înainte de meciuri, aveam nevoie de reacţii după ele. Niciodată nu m-a refuzat. A dat răspunsuri bune la întrebări idioate pe care desigur că i le-am adresat. Îmi amintesc că ne-am petrecut chiar o seară întreagă în club cu dânsul aşteptând în faţa unei camere să intre în direct cu o echipă de live de la Realitatea. Nu ştiu de ce ne tot amânau intrarea în emisiune, dar ne ţineau într-o fereastră, iar el a avut răbdare să stea circa o oră cu lumina aceea puternică în faţă, absolut obositoare şi stupidă. Nu ne-a reproşat nimic, nu a plecat. Indiferent cât de des avea de dat răspunsuri la întrebări dificile, o făcea cu eleganţă. Şi dacă ştiai ca ziarist că lucrurile nu stau aşa cum le descrie, nevinovate, îţi era pur şi simplu ruşine să fii agresiv şi să-l iei la rost pe omul din faţa ta. Doar era un „lord”.

Când Gloria juca în Liga 1 era o forfotă de nedrescris pe la club. Foarte greu îl găseai liber şi disponibil pe Jean Pădureanu. Trebuia să-l prinzi când vine pe alee dacă voiai să ai parte de un minut în care să fie singur. Părea că omul acesta e centrul universului şi în jurul lui se învârte tot. Dacă se ducea la Primărie, cât ai zice peşte obţinea miliarde pentru Gloria de la bugetul local. Pe sponsori îi ţinea aproape cum ştia el mai bine, inclusiv cu vacanţe prin ţările unde echipa mergea în cantonament şi petrecerile de pomină de care am amintit deja. În timp însă, s-a dovedit că poziţia sa a fost magnetizantă. De îndată ce Gloria a părăsit primul eşalon, au dispărut rând pe rând toţi. Clubul a devenit pustiu, petreceri nu s-au mai făcut. La onomastica sa au venit tot mai puţini. I-au rămas aproape doar câţiva prieteni. Adevăraţi!

Mă uitam ieri la sicriul depus în capela evanghelică şi în jurul căruia nu era absolut nimeni. Poate am prins doar un moment, dar acest tablou descria întru totul traseul de viaţă al acestui om. Mi-a venit în minte expresia latinească: „Sic transit gloria mundi” (aşa trece gloria lumii). Se potriveşte perfect în cazul său şi cred că în cazul tuturor celor care ating un soi de notorietate în timpul vieţii graţie domeniului în care activează. Ea vine la pachet cu o grămadă de oportunişti care nu fac altceva decât să încerce să profite de pe urma poziţiei celui în cauză.

Nu am putut să nu mă gândesc la mine însămi şi să nu mă întreb câţi dintre cei care azi îmi ridică statui ar avea o părere la fel de bună despre mine dacă nu aş fi ziarist. Probabil niciunul. Din postura de om simplu e foarte greu să fii acceptat în „cercurile” importante, nu îţi vede mai nimeni calităţile, nu îţi apreciază nimeni talentele. Dacă însă faci parte dintr-o categorie de pe urma căreia restul au de câştigat orice (inclusiv băgarea în seamă în cazul nostru), atunci brusc devii interesant pentru ei. Ai nevoie de înţelepciune multă să faci deosebirea între prietenii adevăraţi şi oportunişti, între aprecierile reale şi laudele deşănţate, pe scurt: între grâu şi neghină. E foarte simplu să ai „prieteni” mulţi când scrii într-un ziar, când conduci un club de fotbal, când faci politică sau orice altceva ce presupune notorietate.  Pentru că oamenii vor să scrii despre ei dacă se poate cât mai „de bine”, vor să stea în lojă la meci, să nu plătească bilet dacă se poate, să prindă funcţii importante. Invocând aşa-zisa prietenie, ei consideră că tu, ca ziarist, ar trebui să nu le vezi greşelile şi relele, că tu, ca preşedinte de club, nu le ceri nimic, doar le dai, că tu, ca politician, le rezolvi orice.

E foarte greu să faci deosebirea între prieteni şi oportunişti când eşti pe Everest, dar se ocupă viaţa de această epurare după ce nu mai eşti. Rând pe rând, oportuniştii dispar. Găsesc alt ziarist pe care să-l laude, alt preşedinte de club care să le dea locuri în lojă, alt politician mai influent pe care să-l ridice în slăvi. Se mută ca o turmă în căutare de idoli. Nu ştiu dacă Jean Pădureanu a reuşit în timpul vieţii sale să facă măcar pentru sine această deosebire esenţială între prieteni şi oportunişti. Cu siguranţă însă vom vedea mâine, la înmormântare, câţi dintre cei care roiau pe la Gloria vor prefera mai degrabă petrecerile de Revelion şi somnul de după decât un „rămas bun” demn de la cel care le-a fost mentor, finanţator, angajator, de la cel cu care au chefuit sau de pe urma căruia au profitat în alt mod. În mod normal, acel stadion care s-a umplut de multe ori, ar trebui să fie din nou plin şi mâine. Ar însemna că nu ne-a dispărut de tot respectul, recunoştinţa şi umanitatea.

M-am tot întrebat care e lecţia de viaţă pe care ar trebui să o învăţăm uitându-ne la destinul acestui om. Până la urmă, a făcut cu pasiune ceea ce i-a plăcut şi a plătit un preţ pentru asta. L-au înconjurat mulţi, dar a fost mai degrabă singur. Ca noi toţi. Nu-i invidiaţi pe cei care, la noapte, vor petrece Revelionul înconjuraţi de prieteni dacă voi sunteţi singuri. În realitate şi ei sunt tot la fel. Iluzia că au trăit altfel decât noi toţi se va spulbera când vor fi aşezaţi într-un sicriu.

Lecţia, cel puţin pentru mine, este una simplă: indiferent ce facem în această lume, dacă suntem înconjuraţi de prieteni adevăraţi sau de oportunişti, dacă lăsăm în urma noastră ceva sau nu lăsăm nimic, în final plecăm la fel cum am venit: singuri. Probabil îşi vor aminti de Jean Pădureanu doar cei cărora le-a făcut personal un bine, la fel ca de noi toţi.

Pare să fie tot ce contează.