Slujbaşi versus oameni liberi

Am auzit de atâtea ori povestea bietului angajat la stat – slujbaşul – terorizat de „publicul” veşnic nemulţumit încât simt nevoia să spun câteva lucruri, mai ales că am fost invitată să mă alătur măcar pentru o zi funcţionarilor şi să văd dacă pe mine mă ajută mai mult nervii când contribuabilii vin şi mă bat la cap.

Am răspuns acestei invitaţii că NU merg nici acum şi nici altădată dintr-un motiv simplu: nu m-am pregătit să fiu funcţionar la relaţiile cu publicul, nu-mi doresc să fiu şi nu cred că, în această lume eu trebuie să joc alt rol decât cel pe care mi l-am ales.

Aşa cum probabil că unii ştiţi, mi-am ales iniţial o meserie care credeam că-mi place, de profesoară, dar am descoperit pe parcurs că nici vorbă să o pot face aşa cum mi-aş fi dorit. Aşa că, după un concurs greu pe post, un examen de definitivat şi altul de gradul II, am renunţat la catedra pe care am câştigat-o la concursul de titularizare din 1996, concurs susţinut la absolvirea facultăţii, fără să mă fi cunoscut pe atunci cineva sau eu să fi cunoscut pe cineva din acest oraş.

De ce am renunţat la catedră? Pentru că mi-am dat seama rapid că nu îmi place să repet aceleaşi lucruri de cinci ori într-o zi chiar dacă am în faţă alţi elevi din alte clase, nu am răbdare să ascult oameni îngălând cuvinte, nu pot vorbi despre nimic dacă nu sunt ascultată, nu-mi place să fac rapoarte, fişe şi dosare cu nimicuri şi nici să stau cu orele la şedinţe în care nu se spune nimic interesant sau constructiv, doar se citesc aiureli de pe hârtii pe care le-aş putea citi singură dacă m-ar interesa, că mi se pare un nonsens să duc fotbalişti la olimpiade de română şi multe, multe altele. Întrucât în toamna lui 1996 am descoperit că pot fi jurnalist – ceea ce mi-am dorit dintotdeauna – am făcut o alegere pe alocuri costisitoare pentru mine. În loc de salariu sigur de la stat şi vechime trecută în cartea de muncă, am ales contracte pe drepturi de autor la privaţi şi multă nesiguranţă. De ce? Pentru că mi-a plăcut teribil ceea ce făceam şi aş fi fost în stare să aduc bani de acasă numai să mă lase cineva să merg pe teren, să descopăr lucruri interesante, să cunosc alţi oameni, să mă reinventez în fiecare zi.

Aşa că NU, nu vreau să fiu funcţionar public, nu vreau să stau la birou, nu vreau să mă uit din oră în oră la ceas să văd cât mai e până la pauza de masă şi nici până la încheierea programului, nu vreau caut cu disperare ştirea că a dat Guvernul o nouă zi liberă pentru bugetari şi nu vreau să pândesc şeful ieşind din birou ca să rup uşa în urma lui. Pentru simplul fapt că toate aceste lucruri mi se par o maximă tâmpenie şi un mod penibil în care să-mi trăiesc viaţa şi pentru că îmi aduc aminte de sclavagism, iar eu nu vreau să fiu sclavul nimănui, vreau să fiu un om liber.

Aşadar, nu vreau să fiu funcţionar, nu vreau să lucrez în birou, nu vreau să arăt că stau mai bine cu nervii şi cu răbdarea decât cei care fac asta. Şi ştiţi de ce? Pentru că nimeni nu mă poate obliga să o fac, aşa cum nimeni nu îi poate obliga nici pe alţii să o facă.

Sunt complet indiferentă la cât au de muncit bugetarii, nu mă interesează că i-a terorizat un şef mai prost ca ei, că i-a ţinut peste program şi i-a tocat nervii pentru că nimeni în lumea aceasta nu ne poate obliga să suportăm ceea ce nu vrem.

Pe mine nu mă impresionează nici faptul că bugetarii au avut cândva salarii mici şi, în sfârşit, le au mai mari, nici că au mai avut încă 500 de cetăţeni înaintea mea la birou, nici că sunt şi ei oameni. Pe mine mă interesează ca orice slujbaş la stat care lucrează cu publicul, adică şi cu mine cetăţeanul nervos şi prost, să fie amabil, să-mi răspundă la 150 de întrebări dacă am, să-mi zâmbească, să se uite cu respect la mine şi să se poarte ca un SLUJBAŞ ce este şi nu ca un stăpân. Cine nu are în ADN amabilitatea, cine nu are răbdare, cine nu poate zâmbi şi nu poate suporta să fie deranjat să meargă ACASĂ. Pentru o mie de euro lunar – cam cât sunt acum salariile în administraţie – se vor găsi alţii care pot.

Sunt numeroase meserii care nu presupun contactul cu oamenii, sunt job-uri care nu presupun program şi nici urmărirea şefului. E drept că nu îţi garantează nimeni nimic şi că munceşti atât cât vrei să câştigi, dar repet: sunt alte ocupaţii care nu presupun contactul cu oamenii.

Haideţi în privat, dragii mei, treziţi-vă dimineaţa la 6 şi apucaţi-vă de lucru. Uneori nu veţi termina până noaptea târziu. Nu va trebui să vă mai uitaţi în calendar fiindcă nu există nici sâmbătă, nici duminică, nici sărbători. Veţi face lucrurile, la fel ca şi noi toţi, când trebuie făcute, nu după un program. Veţi munci pe brânci şi nu veţi câştiga o vreme nimic, apoi veţi continua să o faceţi fiindcă nu aveţi încotro şi într-o altă zi veţi câştiga poate nici pe departe cât aţi merita, nu veţi avea nicio siguranţă legat de ziua de mâine, dar veţi fi propriii voştri stăpâni.

Libertatea are un preţ, dar odată ce aţi devenit oameni liberi şi nu slujbaşi, vă asigur că nu veţi mai tolera ifosele niciunui funcţionar de la niciun birou indiferent cărui stăpân îi slujeşte.