În Coşbuc, localitatea care îi poartă numele poetului, mai trăiesc încă oameni din neamul lui. Pe una dintre strănepoatele sale, Maria Filip, acum în vârstă de 80 de ani, o încearcă o bucurie, dar şi un regret la împlinirea celor 150 de ani, în 20 septembrie, de la naşterea celui cu care se înrudeşte.
„Io-s strănepoata lui Coşbuc. Tata meu i-o fost nepot de frate. Îs născută în casa care astăzi e muzeu şi tot de acolo m-am şi căsătorit în 1955 în 10 februarie. De acolo am plecat. Noi suntem urmaşii lui Coşbuc. În afară de mine, mai îs şi fraţii mei, şase mai suntem rămaşi. Am rămas mici de tata şi nu ne-o spus prea multe despre George Coşbuc. Mama o fost aici deportată şi o fost vremuri grele. Am jucat mult şi în „Nunta Zamfirei” (program artistic pus în scenă pe plan local -n.r.) şi în toate părţile am jucat mult în programele lui Coşbuc. Când cu Centenarul, în 1966, o fost foarte multă lume aici, la Coşbuc, şi multă lume din sat o ieşit cu găini. Socăciţele am dat 20 de găini. O fost frumos”, a spus Maria Filip.
În ce-i priveşte pe cei care îi poartă încă numele lui Coşbuc, tanti Maria ne-a spus: „Am un nepot la Iaşi. Nevasta lui îi profesoară universitară. Şi sunt şi aici în sat ingineri, oameni cu şcoli, sunt, sunt …”
Întrebată dacă îşi mai aduce aminte de vreo poezie scrisă de Georghe Coşbuc, femeia a mărturisit că nu 
ştie prea multă carte şi tot ce a reţinut a fost de la copiii ei: „Io carte nu am ştiut, decât puţină. Numai de la copii, când o citit, am mai ştiut câte ceva”.
Totuşi, în ciuda vârstei înaintate şi a neştiinţei de carte, tanti Maria ne-a recitat cu mândrie câteva versuri din poezia „Mama”, iar ochii i s-au înlăcrimat când a ajuns la partea în care poetul spune: „Pe tine, mamă, te zăresc, acolo într-o căscioară…”. „Am ştiut multe, dar şi vârsta, copiii mei sunt bătrâni, nepoţii-s mari, duşi…”, şi-a scuzat ea neputinţa de a recita poezia până la capăt.
Toată viaţa, tanti Maria a fost casnică şi nu s-au găsit prea mulţi interesaţi de legătura ei de rudenie cu poetul, deşi ar fi avut ce să le spună. „La muzeu îs oameni străini, ai mei nu o avut loc. Fata mea nu o avut loc, deşi n-are servici şi copiii i-s la liceu”.
„Sunt mândră că fac parte din neamul lui, cum să nu fiu mândră. Io născută îs Coşbuc şi îmi pare rău nu nu mi l-am ţinut (numele-n.r), dar atunci, în 55, după război ştiţi cum o fost treburile. Io nu l-am apucat pe Coşbuc. Mama ne mai spunea ce îi zicea socră-sa care l-o apucat pe poetul aici, în căsi, când venea el. O fost mai mult plecat. Când venea aici, venea clandestin. O zis că venea şi stătea câte două-tri zîle, câte o săptămână, le mai povestea, dar clandestin o vinit el. Mi-o zis mama că o vinit cu paşaportul şi o stat în căsile astea şi o plătit la tăt satul joc, muzică şi de băut, la tăt satul, în grădină, de bucurie”, a spus ea.
De la George Coşbuc, strănepoţii lui au moştenit „grădinile”. „Şi aici unde-i şcoala e de-a coşbucenilor, tăte căsile (de la drum, din preajma Casei memoriale -n.r.) tăte-s de-a coşbucenilor, de la părinţii mei rămase, cred că partea poetului. Ei (familia Coşbuc-n.r.) o fost mai mulţi fraţi. O fost Raveca, căsătorită în Telciu după preot, o fost Angelina în Feldru după preot, o fost Saveta în Salva, tot după preot, şi una în Mititei…. Şi asta-i ce ne-o rămas nouă de la poet”, a spus tanti Maria, pierzând undeva în negură numărul şi numele rudelor sale dinspre tată.
George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud, azi Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud; d. 9 mai 1918, București) a fost un poet, critic literar, ocazional și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.
George Coșbuc s-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Copilăria și-a petrecut-o la Hordou. Şi-a început studiile la școala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a și a III-a, urmează cursurile școlii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuții, învățând germana cu unchiul său Ion Ionașcu, directorul școlii. În clasa a IV-a (1875), se află la Școala Normală din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna acestui an, Coșbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului Fundațional din Năsăud.
În mai 1884 își susține examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității maghiare din Cluj, care avea pe atunci și o catedră de limbă română. A continuat studiile clasice, frecventând cursurile de istoria grecilor vechi, traducere și interpretare de scrieri alese din Cicero, teoria și istoria retoricii la greci și romani, sintaxa greacă și istoria literaturii latine. A fost numit în comitetul Societății Iulia a studenților români; își începe colaborarea la Tribuna din Sibiu (decembrie 1884). În noiembrie 1886, bolnav și confruntat cu diverse dificultăți materiale, nu mai figurează printre studenții clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. (…)
La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”
În ziarul Lumina, din București, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coșbuc, afirmând printre altele: „Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii … A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”
Adaugă comentariu