Sunt revoltată şi mi-e silă

Sila şi revolta m-au cuprins după întâlnirea cu profesorii tineri care nu îşi găsesc nimic de lucru şi după ce am vorbit cu bătrânii care trăiesc de pe o zi pe alta, numai Dumnezeu ştie cum, cu trei sute de lei lunar.

În general nu ţin partea celor care sunt sănătoşi, pot învăţa şi munci ca să-şi câştige singuri pâinea. Nu cred că trebuie „sprijiniţi” cu ajutoare sociale, ci determinaţi, într-un fel sau altul, să lase lenea la o parte şi să pună osul la treabă. Dacă nu au învăţat nimic, măcar să sape şanţuri sau să cosească buruienile de la marginea drumului. Statul ar trebui să-i stimuleze pe cei care bat aiurea străzile din oraş să se mute la ţară şi să lucreze pământul pentru ca măcar atât să producă: cât au nevoie să mănânce. Nu văd de ce construim sute de blocuri sociale în care unii să stea ca nişte paraziţi – aşteptând ajutoarele sociale – şi să asculte manele când la ţară pământul e pustiu şi nu are cine-l lucra.

Vă spuneam că am avut parte, săptămâna aceasta, de două experienţe. Pe de-o parte m-am întâlnit cu profesorii care nu au găsit catedre să se titularizeze, iar mulţi sunt obligaţi să facă naveta la zeci de kilometri. Pe cei mai tineri nu i-ar deranja, dar trăim într-o ţară în care nu există infrastructură pentru ca să ajungi la timp la serviciu. Pe şosele se circulă cum se circulă, trenurile ştim cum merg. Ar exista varianta să se mute la ţară, dar mulţi au familii şi copii şi nu pot sta departe de ei. Pentru o mie-o mie cinci sute de lei, unii se trezesc la 4 dimineaţa să ajungă în celălalt capăt de judeţ şi să-şi câştige pâinea. Putem vorbi de performanţă la catedră? Eu cred că nu. Mă doare sufletul pentru aceşti oameni fiindcă ei au avut aspiraţii, pasiuni, au vrut să fie ceva în viaţă şi vor să muncească. Unora le place mult să lucreze cu copiii, altora le place materia pe care o predau. Ajung însă în situaţia să le fie silă de tot ceea ce şi-au dorit fiindcă efectiv nu pot trăi o viaţă decentă, aşa cum ar merita. Nu le ajung banii de navetă şi mâncare, ce să mai vorbim de haine şi cărţi? Fireşte că cei mai tineri, mai ales dacă ştiu o limbă străină, vor pleca cât vor vedea cu ochii chiar şi la adunat căpşuni. Ce intelectual poate trăi decent azi cu o mie de lei, puţin peste 200 de euro, când facturile sunt cât sunt, când alimentele de la noi costă la fel de mult ca şi în Austria sau Germania? Mulţi erau atât de supăraţi încât au uitat cine sunt şi înjurau printre dinţi. I-am înţeles perfect. Aş fi făcut probabil la fel fiindcă nu mai poţi rezista când se acumulează atât de multă frustrare.

A doua experienţă este întâlnirea cu bătrânii care au venit după alimente la Primăria Bistriţa. Trec peste partea cu felicitarea, mi se pare o aroganţă electorală jenantă, şi mă opresc la taloanele de pensie. Oamenii aceştia – e adevărat că au muncit în comunism – primesc pensii între 300 de lei şi 500 de lei lunar, bani din care trebuie să-şi achite facturile, să mănânce chiar şi de regim, să-şi cumpere haine şi încălţăminte şi să-şi ia medicamente. Nu au dinţi în gură, deci sunt cu atât mai bolnavi, hainele lor au adesea un miros greu de suportat fiindcă nu îşi pot cumpăra detergenţi parfumaţi. Au lucrat o viaţă, bine, prost, cum era atunci, iar acum îşi aşteaptă moartea, nu înainte însă de a se târî până la Primăria Bistriţa după o plasă cu orez, zahăr şi ulei. Umilitor! Să aduci oameni de 80 de ani în cârje să-şi ia alimente, să le vâri felicitarea în plasă şi să-l trimiţi apoi încovoiaţi spre casă pentru că e exclus să ia taxiul, nu-i aşa? Da, aşa se întâmplă în ţara ortodoxă România, în care politicienii aleşi de noi sunt mari binefăcători şi împart în fiecare an miliarde de la bugetul local, adică din banii noştri, unor preoţi care tot construiesc biserici la nesfârşit, fără autorizaţii şi în cele mai nepotrivite locuri de zici că pentru ei s-a scris Meşterul Manole. Aşa cum vă puteţi da singuri seama, nu au niciun interes să le termine fiidcă, odată gata, li s-ar închide robinetul de bani publici şi nu ar mai avea pentru ce acoperişuri şi scări să mai stea cu mâna întinsă, ca nişte milogi.

Mi-e o silă de nici nu o pot descrie în cuvinte fiindcă îmi dau seama că nu cunosc niciun politician sărac şi nici un preot de la oraş fără cel puţin două maşini şi ditamai vila. Nu i-am văzut pe niciunul unul la cantina socială, cu limuzina, oferindu-se să ducă acasă un bătrân de 80 de ani care îşi cară, anevoie, plasa cu alimente. Dacă li s-ar da ocazia, mulţi ar năvăli în şcoli să ia toate catedrele de religie şi să mai facă nişte bani şi de acolo, nu cumva să lase locul vreunui tânăr care nu are nici parohie, nici şanse să se facă una special pentru el, cum au alţii. Îmi imaginez că preoţii sunt foarte ocupaţi  să facă lobby, să fie diriginţi de şantiere, să spovedească diverşi oameni ca să ştie totul despre ei şi apoi să raporteze mai sus – cum au unii obiceiul dobândit încă de pe vremea cealaltă – , meteahnă de care nu au scăpat nici cei tineri, şi mai ahtiaţi după averi, parohii bune şi sentimentul că şi ei contează, la fel de mult ca şi politicienii, şi unii, şi alţii fiind dornici să poarte cruci mari, transilvane sau de care vor mai fi.

Fireşte că suntem ortodocşi, drept credincioşi! Postim, dăm slujbe, pomelnice pe bani şi mergem în pelerinaje cot la cot cu politicienii care iau banii din buzunarele noastre şi îi dau tot acelora care nu ştiu decât să ia. Avem conştiinţa împăcată chiar dacă tinerii nu au unde lucra şi bătrânii mor de foame. Aşa să ne ajute Dumnezeu sau speraţi la altceva?

Cristiana Sabău