Ţara vacanţelor ratate

Mi-am zis să revăd Cheile Bicazului. Nu am mai fost demult şi mi s-a făcut dor de o plimbăreală de o zi, ca tot românul patriot care nu ar da ţara lui dragă pe nicio Grecie în criză, mai ales dacă a văzut pământul pe care a călcat Socrate şi cu alte ocazii. Proastă decizie am putut lua, chit că magnifica zonă cu care se laudă România e la mai puţin de 200 de kilometri de Bistriţa, iar site-urile de profil te asigură că ajungi în 3 ore şi 16 minute.

Bine, autorii lor nu ştiu că între Teaca şi Reghin, în plin câmp, sunt mai multe porţiuni în care limita de viteză e de 70 de km la oră sau chiar de 50. Probabil ca să nu se supere porumbul de pe margine, că altcineva nu am văzut să fie deranjat de viteză. Şi, normal, tot aici, în câmp, dai peste radare în cascadă. Mare noroc avem în ţărişoara noastră că şoferii nu uită se se anunţe unii pe alţii cu farurile, dar la fel de mare ghinion că unii, speriaţi rău de atâta Poliţie printre păpuşoi, încep procedura de avertizare cu vreo 10-15 kilometri înainte. Aşadar, o oră o pierzi încercând să ghiceşti după care rând de porumb de doi metri stă echipajul. Altfel îţi pierzi permisul. Tot în câmp.

Cei care au desenat hărţi virtuale şi calculează distanţa între două puncte au uitat că România e ţara liniilor continue. Dai peste o Dacia din 1900, o căruţă şi un tractor, om eşti. Faci 3 ore şi 16 minute doar aşteptând să se întrerupă naibii linia aia şi să treci şi tu cu 49 de kilometri la oră pe lângă cortegiul rural. Nu contează că tu vezi preţ de un kilometru drumul, nici că nu e ţipenie de om pe o rază uriaşă, dacă încalci nenorocita de linie, ca din senin îţi apare poliţistul, îţi ia permisul şi eşti pieton în vacanţă.

Aşadar, cu chiu cu vai, deşi drumul e bun aşa cum bine se ştie, am ajuns cu greu la Reghin şi de acolo am luat-o la fel de stresată de potenţialele radare spre Topliţa. Drumul bun, peisajul frumos, satele ungureşti minunate, Mureşul, o splendoare. Când am intrat în Borsec, celebra staţiune, mi s-a părut că am ajuns la capătul lumii, într-o mină părăsită. Ce staţiune sinistră! Un fel de Sîngeorz-Băi de la noi ceva mai odios şi mai deprimant. Nu m-aş fi oprit în ruptul capului nici dacă mi-o oferea cineva pe toată cadou. Am mers mai departe spre lacul Bicaz despre care am citit numeroase minunăţii pe net sperând că, fiind o zonă de mare anvergură turistică, voi avea parte de altceva.

Drumul pe lângă lac e lovit însă de bombe, ceva similar arăturii care duce spre Colibiţa noastră. Nu zăreşti lacul preţ de kilometri din cauza pădurii. Nu ai nici unde opri că nu e niciun refugiu. Lacul e frumos, malurile nu-s invadate de vile ca la noi, dar e plin de PET-uri. Ţi se face de-a dreptul silă să te uiţi la ce poate aduce apa.

Există oportunitatea plimbărilor cu vaporaşul printre PET-uri. Trebuie să fii mai mult decât idiot să dai bani pentru ca să vezi recipientele plutind aiurea pe apă la un metru de tine. În vecinătatea lacului unde opresc toţi cică să-l admire, unul şi-a făcut un local, o crâşmă. Inspirat nevoie mare l-a numit „Bibanul”. Mai bine îi zicea „Ghiolbanul”. Mizerie cât casa în jurul lui, câini umblând aiurea, o toaletă turcească a cărei uşă trebuia să o propteşti cu un par. Turism de mare anvergură şi complexitate.

Întrucât era o aglomeraţie de nedescris la admirat PET-uri şi strecurat printre câini vagabonzi, ne-am întors acasă prin Ţinutul Secuiesc, leşinaţi de foame. Am văzut la marginea drumului tot felul de sinistruozităţi în care nu am fi intrat nici bătuţi. Ce mâncare tradiţională, gulaş sau cozonac secuiesc? Nici vorbă de aşa ceva. Mai degrabă le găseşti la zilele Spermezeului decât în ţinutul lor. Cum nimic nu ne-a inspirat niciun strop de încredere, am răbdat ca eroii până la ieşirea din Sovata unde e cunoscutul Han Pescăresc de la Câmpul Cetăţii. Până să ajungem, iar am dat de un drum arat cu plugurile. Împreună cu alţi zeci de şoferi, am ocolit gropile cât am putut. La sosire, ioc loc de parcare, full în restaurant şi în jurul unui lac în care se înghesuia lumea să pescuiască, adulţi, copii, femei, o mulţime pestriţă. Am aşteptat să se elibeze o masă, am mâncat într-adevăr cel mai bun păstrăv pe care mi-a fost dat vreodată să-l am în farfurie, cel mai grozav desert. Am eliberat rapid masa că mai aşteptau şi alţii după noi. Am dedus că e singurul loc de pe o rază de o sută de kilometri în care poţi mânca decent din moment ce parcarea era la fel de plină şi la plecare, iar coada la mese constantă.

La întoarcere, între Reghin şi Bistriţa alte radare în cascadă şi poliţişti pus pe măsurat alcoolul de data asta. Am mers ca melcii preţ de câţiva zeci de kilometri, orbiţi de farurile altora la fel de grijulii să ne avertizeze, am trecut de Poliţie şi, cu chiu cu vai am ajuns acasă, obosiţi după o zi în care ne-am chinuit pe şosele bune, frânaţi de radare, ne-am chinuit şi pe cele rele, am văzut lucruri care ne-au scârbit şi am rămas cu un gust amar.

Desigur, România e ţara vacanţelor ratate! Singura diferenţă între cele de o zi şi celelalte e că tortura e mai lungă într-un sejur.