Ar trebui sau nu să scriem despre înmormântări?  

E întrebarea care frământă multă lume în aceste zile când se fac ample dezbateri pe reţele de socializare. În urmă cu şapte ani am scris un editorial „Moartea în galerii foto şi video”. În ce mă priveşte, cred acelaşi lucru cu câteva nuanţe. La vremea aceea mă temeam cumplit de moarte şi de morţi, tocmai murise tatăl meu şi trecusem printr-o experienţă personală tristă. Acum cred că ea e un firesc al vieţii şi că vine oricum, mai devreme sau mai târziu. Fireşte că moartea unui om bătrân şi bolnav nu va impresiona pe nimeni mai ales dacă se stinge acasă, în patul lui sau într-un spital. Moartea unor tineri în schimb, da. Dacă sunt mai mulţi şi dacă mai sunt şi fraţi, dacă au murit într-o oarecare măsură şi din vina societăţii indolente, atunci este explicabil interesul crescut faţă de acest tragic eveniment.

Înainte să vorbim despre ce ar trebui să facă presa când are de-a face cu astfel de întâmplări, să privim la ce face poporul român creştin ortodox la înmormântări. E de ajuns să ne uităm la sicriele descoperite ţinute în casă (la Telciu, cea mai bogată comună în păduri din România care nu are nici azi capelă, o femeie mi-a spus că ea lasă cu limbă de moarte să nu fie dusă nicăieri după ce moare, să fie plânsă în propria casă), la îmbrăcarea morţilor în nu ştiu ce fel de haine de mirese, de miri, la banii pe care-i punem în sicrie să-şi plătească vămile văzduhului, la lista infinită de „iertăciuni”, la bocitoare, la predicile de învârtit cuţitul în rană ţinute de preoţi. Înmormântarea la românii ortodocşi e un spectacol căzut, în opinia mea, în derizoriu, care arată că suntem primitivi şi plini de superstiţii. Unii îl explică prin nevoia de a da posibilitatea familiei să descătuşeze toată durerea şi furia în acele zile. Teoria mi se pare realistă. Eu am scris cândva despre cât de mult m-au impresionat funeraliile lui René Angélil, soţul cântăreţei Céline Dion. Întreaga ceremonie mi s-a părut a fi o celebrare a vieţii, însă e posibil ca întreaga durere să fie înmagazinată de apropiaţi. Am văzut întreaga ceremonie transmisă în direct la Rai 1, o găsiţi pe Youtube dacă vă interesează. Sute de fotografi au fost prezenţi, din câte mi-am dat seama au fost acreditaţi chiar. E drept că nu am văzut cadavrul lui René Angélil, dar asta pentru că sicriul era închis, o decizie a familiei, ceea ce mi se pare un semn de civilizaţie şi decenţă.

Dar presa nu este despre mine şi ce cred eu că trebuie să se întâmple. E despre alţii şi ce anume îi interesează pe ei. Jurnaliştii nu sunt profesori ca să educe populaţia. Pentru asta există părinţi, educatori plătiţi de la bugetul de stat, există milioane de cărţi. Presa vinde o marfă, informaţia, iar ca să o vândă trebuie să aibă cui. Ne place sau nu, trăim, în epoca emoţiilor exprimate liber cu un like pe Facebook.

Alain de Botton se întreabă în cartea „Ştirile – manualul utilizatorului”: „De ce vrem noi, publicul, să vedem ce mai e la ştiri?”. Răspunsul probabil o să vă şocheze. „Groaza joacă un rol important aici. După o perioadă oricât de scurtă de debranşare de la ştiri, temerile noastre au obiceiul să se acumuleze. Ştim cât de multe o pot lua razna şi cât de repede. E posibil ca un Airbus A380 căruia i se deteriorează instalaţia de alimentare cu combustil să se prăbuşească (…) Şi totuşi aici intră în joc şi un tip aparte de plăcere. Indiferent cât sunt de neplăcute, ba poate mai cu seamă când sunt la apogeul urâţeniei, ştirile pot să ne uşureze de povara claustrofobică de a trăi cu noi înşine, de a încerca, în permanenţă, să ne onorăm potenţialul şi de a lupta să convingem câţiva oameni din imediata noastră apropiere să ne ia în serios ideile şi nevoile. A vedea ce mai e la ştiri înseamnă a duce cochilia la ureche şi a fi copleşit de urletul omenirii. (…) Aceste întâmplări nebuneşti ne fac să ne simţim sănătoşi şi binecuvântaţi prin comparaţie. Putem să le întoarcem spatele şi să trăim un nou sentiment de uşurare legat de viaţa noastră previzibilă, de felul autoritar cum ne-am ţinut sub control dorinţele mai neobişnuite şi de stăpânirea de sine manifestată prin faptul că încă nu ne-am otrăvit niciun coleg şi nu ne-am îngropat nicio fostă amantă sub pavelele din curtea interioară”.

Câţi dintre dumneavoastră nu v-aţi gândit, citind despre moartea celor cinci tineri, că putea să vă lovească trenul în orice moment la orice trecere de nivel cu calea ferată nesemnalizată? Câţi nu v-aţi simţit binecuvântaţi că nu le-aţi permis copiilor dumneavoastră să plece singuri cu maşina până nu v-aţi convins că stăpânesc bine condusul? Dacă suntem sinceri cu noi înşine, foarte mulţi sau toţi.

După explozia blocului de pe Arţarilor, ne-am repezit să ne facem asigurări pentru locuinţe de teamă că s-ar putea repeta drama în propriile noastre blocuri, după acest accident sunt convinsă că mulţi şi-au reconsiderat felul de a conduce, stăm mai mult în faţa căilor ferate la fel de prost semnalizate, iar după aceste înmormântări mulţi s-au simţit binecuvântaţi că sunt în viaţă ei şi copiii lor teribilişti.

Au fost nişte ştiri groaznice, dar în acelaşi timp pline de învăţăminte. Sute de oameni au transmis mesaje, au comentat ceea ce s-a întâmplat. Duminică, Timp Online a avut 98.343 de cititori unici, iar luni 234.518 conform trafic.ro 

O ştire despre acest eveniment se apropie de un milion de vizualizări. Este un record de audienţă pe care nu l-a atins până astăzi niciun ziar local din judeţul Bistriţa-Năsăud. Nu ne mândrim cu el, avem doar mulţumirea că nu ne-am ascuns în spatele unor aşa-zise principii doar de dragul de a scrie lucruri care nu interesează pe nimeni. Ceea ce interesează cititorii nu decidem noi, ci ei înşişi. Iar cei peste 234.000 au decis. Restul sunt bârfe şi invidii.