Există două feluri de naștere: nașterea fizică, din tată și mamă, și nașterea spirituală. Tu trebuie să mori ca trecut și să te naști ca viitor. Trebuie să te naști pe tine însuți. Aceasta este semnificația răstignirii și învierii.
Corpul fizic a fost cel crucificat, nu spiritul. Doar corpul poate fi zdrobit, sufletul nu. Corpul este material: o sabie îl poate despica în bucăți, otrava îl poate ucide. Și chiar dacă nu ar fi nimicit, moartea tot ar veni, căci corpul îmbătrânește. Trebuie să îmbătrânească pentru că este trecător. Cei care sunt conștienți de acest lucru folosesc timpul pentru a se realiza spiritual.
Corpul poate fi asemănat cu strugurii: strugurii se trec repede. Nu-i poți păstra mult timp pentru că putrezesc, dar tu poți tesui vinul din ei. De aceea, vinul este considerat băutură spirituală. Strugurii nu pot fi păstrați, vinul însă da. De fapt, cu cât este mai vechi, cu atât este mai scump și mai valoros.
Corpul se aseamănă cu strugurii și atunci când te folosești corect de el poți să extragi acel vin prețios.
Iisus a făcut multe minuni. Una dintre ele este transformarea apei în vin. Toate acestea sunt metafore, nu le lua ca atare. Dacă le iei în considerare doar din punct de vedere textual, le distrugi sensul, semnificația. Este vorba de reprezentări metaforice ce se referă la lumea interioară. Lumea interioară nu poate fi exprimată prin cuvinte, ci simbolic – numai simbolic. Să transformi apa în vin înseamnă pur și simplu să aduci eternul în viața obișnuită, să creezi ceea ce este veșnic din ceea ce este trecător.
Dacă păstrezi apa într-un vas, mai devreme sau mai târziu va începe să miroasă urât. Vinul însă poate fi păstrat ani în șir, chiar secole, și cu cât este mai vechi, cu atât este mai bun și mai tare. Vinul este o metaforă a veșniciei.
Iisus s-a sacrificat pe sine. Nimeni nu se poate transforma fără sacrificiu de sine. Trebuie să plătești pentru asta. Crucea este prețul pe care trebuie să îl plătești. Trebuie să mori pentru a te naște din nou: trebuie să pierzi totul pentru a-L câștiga pe Dumnezeu.
Iisus S-a născut pe sine însuși. Această minune s-a petrecut pe cruce. La început a șovăit, era foarte derutat. Pentru o singură clipă nu-L putea vedea nicăieri pe Dumnezeu, totul părea pierdut. El însuși era pierdut și părea că nu mai există nicio cale de ieșire … asta i se întâmplă fiecărei semințe de grâu.
Când semeni o sămânță de grâu, vine un moment când ea va muri și aceasta este clipa de ezitare, aceeași ezitare pe care Iisus o simte pe cruce. Sămânța moare. Vrea să trăiască, cine vrea să moară? Și sămânța nu-și poate nici măcar închipui că nu e vorba de moarte și că în curând ea va renaște într-o mie de moduri, că în curând va începe să germineze și să crească.
Moartea seminței înseamnă nașterea copacului. Vor crește frunze, flori și fructe, vor veni păsări, se vor odihni pe crengi și își vor construi acolo cuiburi, se vor așeza oamenii la umbra lui. Copacul va vorbi ziua norilor și noaptea stelelor, se va juca cu cerul și va dansa cu vântul. Dar cum ar putea ști biata sămânță că va fi și altceva? Nu-și poate imagina. Din același motiv, Dumnezeu este de neimaginat.
Nu-i poți explica seminței că se va petrece așa ceva pentru că atunci când ea te va ruga să-i arăți ce va face, nu vei putea. Totul se va petrece în viitor și atunci când se va petrece, sămânța nu va mai fi. Sămânța nu va întâlni niciodată copacul. Omul nu-L întâlnește niciodată pe Dumnezeu așa cum își imaginează că ar trebui să-L întâlnească. Însă atunci când omul moare pentru această lume efemeră, Dumnezeu coboară. Iisus a șovăit, își pierduse curajul, era confuz. Striga înspre cer: De ce m-ai părăsit? De ce? Mii de gânduri trebuie să îi fi trecut prin minte.
Sămânța moare și nu știe absolut nimic din ce va urma. Îi este imposibil să se imagineze făcând următorul pas. De aceea, este necesară credința. Sămânța trebuie să aibă încredere că din ea se va naște copacul. În ciuda oricăror șovăieli, frici, nesiguranțe, suferințe și descurajări, sămânța trebuie să aibă încredere că din ea va apărea copacul. Este vorba despre un salt în credință. Și un astfel de salt l-a trăit Iisus pe când, pe cruce fiind, a spus: ”Vie împărăția Ta, facă-se Voia Ta…”.
Inima îi bătea, era normal. Și inima ta se va zbate, și ție îți va fi frică atunci când îți va veni vremea să mori, când va veni momentul în care ființa ta va dispărea și te vei pierde într-un fel de nimic – și nu pare să mai existe nicio cale decât dăruirea. Poți să te dăruiești în două moduri: silnic, dar treci pe lângă ceea ce era esențial și vei muri pur și simplu pentru a te reîncarna. Dar, dacă ai putea să te dărui fără a opune deloc rezistență… Așa a făcut Iisus și aceasta este cea mai mare minune.
Adevărata minune s-a petrecut când Iisus – în ciuda șovăielii și îndoielii – s-a dăruit pe sine și a spus: ”Facă-Se Voia Ta”. În acest moment, Iisus a dispărut pentru a face loc lui Cristos.
”Cristificat” înseamnă să dispari ca ființă individuală: atunci începi să te arăți într-o altă lumină, este ca o transfigurare, ca o înviere. ”Cristificat” înseamnă că nu mai ești singur: Dumnezeu este în tine și tu ești în Dumnezeu. Cristos este numit adesea ”Fiul Omului”, dar și ”Fiul lui Dumnezeu”. Este și una, și alta: este Fiu al Omului în măsura în care ne referim la corp și la minte, și Fiu al lui Dumnezeu atunci când ne referim la spirit și conștiință. Mintea este mecanismul conștiinței, la fel cum corpul este locuința spiritului.
Minunile au loc doar când Dumnezeu și omul conlucrează.
Lev Tolstoi spunea: ”Cristos reprezintă Dumnezeu și Omul lucrând împreună, pășind împreună, dansând împreună”.
Sfântul Augustin a spus: ”Omul nu poate fără Dumnezeu, Dumnezeu nu vrea fără om”.
Cristos înseamnă conlucrare, întâlnire între infinit și finit, o fuzionare a timpului cu eternitatea.
”Eu însă vă zic vouă …” – învățăturile din Noul Testament comentate de Osho
Adaugă comentariu