Trei ameninţări ale libertăţii de exprimare

Dacă nu m-ar fi invitat Cristian Berari în această seară de la 20.00 la AS TV să vorbim, împreună cu alţi colegi, despre libertatea presei, sincer nu mi-aş fi amintit că în calendar există o zi a libertăţii presei. De ani buni, mă simt extrem de liberă să scriu şi să vorbesc despre orice mi se pare un subiect, iar normalitatea nu se celebrează.

Este adevărat că presa ultimilor ani nu mai seamănă cu cea din anii 96 când am început să practic şi eu meseria aceasta, dar nici zilele de acum nu mai seamănă cu cele de acum câteva decenii. Astăzi, dacă nu scrie unul, scriu alţii 2000, aşa că niciun subiect nu poate fi ascuns sub preş, iar dacă tirajul unui ziar e cumpărat în totalitate, internetul în schimb nu poate fi. În plus, online, la radio şi la tv mai poţi şi să-ţi spui părerea ceea ce presa scrisă nu îţi permite. Lumea s-a schimbat şi noi odată cu ea.

Libertatea presei în zilele noastre are de suferit din cauza câtora elemente. Primul şi cel mai important este, nu banul, cum greşit s-ar putea crede, ci nivelul profesional al jurnalistului. Dacă el e prost pregătit, nu îşi va găsi de lucru într-o piaţă suprasaturată sau, dacă îşi va găsi, se va teme mereu să nu fie dat afară şi va avea o atitudine supusă. Va încerca mereu să nu deranjeze, să fie discret şi să execute. Nu va avea iniţiative, nu va atrage atenţia asupra lui. Jurnalistul prost pregătit este cea mai mare ameninţare la adresa libertăţii presei. Dacă proasta sa pregătire se mai reflectă şi în necunoaşterea limbii în care se exprimă, fie în scris, fie vorbit, tabloul general va fi unul deplorabil. Oamenii vor crede greşit că presa este atât de lipsită de libertate încât jurnalistul se teme să vorbească sau dă dovadă de stângăcii în scris de ameninţat ce e.

A doua ameninţare a libertăţii presei ar fi patronajul politic. Din păcate, fără să înţeleagă faptul că, dacă nu scrie un ziar, scriu alte 5000, mulţi politicieni s-au gândit că, în aşteptarea anului electoral în care ne aflăm şi a celor care vor urma, nu ar fi rău să-şi cumpere ziare şi televiziuni. Personal nu cred că omul politic intitulat „patron” întocmeşte sumarul pentru a doua zi pe care îl trimite pe mail redacţiei. Nu! De control se ocupă diverşi manageri sau directoraşi cu vocaţie de slugi. Ei dau linii directoare ca să nu îşi supere stăpânii, iar restul lumii, de dragul locului de muncă, se supune. Unora chiar le place să stea legaţi într-un lanţ pentru că, dacă le dai drumul, habar nu au încotro să o ia. Din punctul meu de vedere însă, presa cu patronaj politic e o ameninţare mică, nu de alta, dar cu toţii ne dăm seama „de-al cui e” un anumit ziar sau post şi nu avem aşteptări foarte mari nici de la aşa-zişii independenţi. Destinul unui mijloc de informare în masă politic e previzibil: se va compromite total, iar oamenii care lucrează acolo, la fel. Cât de naiv să fii să crezi că, dacă nu scrie un anumit ziar sau nu se vorbeşte la o anumită televiziune despre un subiect nu se ştie? Extrem de naiv pentru a practica meseria aceasta.

A treia ameninţare a libertăţii de exprimare este consumatorul de presă însuşi. De regulă, acesta pretinde jurnalistului să scrie lucruri „serioase”, dar nu citeşte decât subiecte „facile”, dovadă fiind numărul de accesări, cel mai simplu mod de a verifica atractivitatea unui subiect în mediul online. Ca jurnalist eşti pus în faţa unei provocări: să scrii despre „lucruri serioase”, aşa cum ţi se cere adesea în mod ipocrit, sau să oferi ceea ce se „cumpără”. Dacă nu eşti cu capul în nori, oferi ce se cumpără chiar dacă va exista mereu un cor al anonimilor acuzatori care te va arăta cu degetul şi îţi va spune că nu aşa se face.

Vă spuneam că, de ani buni, mă simt extrem de liberă să scriu ceea ce cred eu că este un subiect fără să cer acordul cuiva. Fireşte că libertatea are preţul ei, dar eu cred că, oricât de mare ar fi, tot aş fi dispusă să îl plătesc.

„Dacă vrei să umbli pe apă, dă-te jos din barcă”. E titlul unei cărţi superbe pe care o recomand tuturor celor care se tem să respire aerul libertăţii.

Cristiana Sabău