Tribunalul Militar Bucureşti a şters cu buretele istoriei crima securiştilor care i-au asasinat pe martirii din Dealul Crucii

Colonelul Paul Truică, procuror militar, a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor deosebit de grav faţă de slt. Liviu Pongraţiu, plt.maj. Lucian Herţa şi plt. Traian Săsărman, foste cadre ale Direcţiei Regionale Cluj a Securităţii Poporului, autorii crimei odioase din Dealul Crucii care a curmat vieţile a trei oameni nevinovaţi şi a marcat vieţile urmaşilor acestora.

Magistratul a dat această rezoluţie cu toate că probele prezentate la dosar indicau că a fost vorba de o crimă săvârşită în 8 iulie 1949 pe Dealul Crucii. Motivul? Crima s-a prescris şi că Liviu Pongraţiu, originar din Chiraleş, a decedat în 2011, iar Traian Săsărman în 2001. Despre Lucian Herţa, autorităţile statului nu au fost în stare să afle dacă mai trăieşte sau nu. În plus, magistratul a apreciat că, şi în situaţia în care acesta din urmă ar fi în viaţă, ar avea dificultăţi să obţină o declaraţie de la o persoană atât de în vârstă referitoare la un eveniment petrecut acum 63 de ani.

Aşadar, justiţia militară s-a spălat pe mâini ca Pillat din Pont după ce a tărăgănat suficient de mult acest dosar ca să nu mai fie în viaţă criminalii fără să îi pese câtuşi de puţin de nevoia de dreptate a urmaşilor victimelor.

În studiul „Leonida Bodiu, Dumitru Toader şi Ioan Burdeţ, trei martiri ai rezistenţei anticomuniste din judeţul Bistriţa-Năsăud”, Viorel Rus descrie cu lux de amănunte ce s-a întâmplat în vara lui 1949.

„Era în ziua de 24 iunie 1949, sărbătoarea creştină a Sânzâienelor, când în jurul orei 10, în Dealul Crucii, la hotarul dintre Rebra, Rebrişoara şi Nepos, un comando al securităţii din Bistriţa ucidea mişeleşte prin împuşcare, fără proces şi înainte de condamnare, trei oameni.

Cel mai însemnat dintre ei era căpitanul Leonida Bodiu, iniţiatorul şi conducătorul „Ligii Naţionale Creştine”, cea mai importantă organizaţie anticomunistă din judeţul Năsăud în acele timpuri ca număr de aderenţi, dar şi ca organizare şi activitate. Ceilalţi doi ucişi erau oamenii cei mai de încredere ai căpitanului, Ioan Burdeţ din Rebrişoara şi Dumitru Toader din Rebra.

Căpitanul s-a născut la 16 ianuarie 1916 în satul Poiana Ilvei, în familia învăţătorului Ioan Bodiu, originar din Rebrişoara, şi a soţiei acestuia, Paraschiva, născută Pop, fată de gospodari din Poiană. A rămas orfan de mic copil de ambii părinţi. Mama i-a murit la naşterea fratelui său cu doi ani mai mic, Viorel, iar tatăl pe când avea doar şapte ani. Astfel cei doi fraţi, Leonida şi Viorel, aveau să fie crescuţi de către bunicii lor dinspre mamă.

A urmat cursurile şcolii primare în satul natal, după care, sprijinit de bunici, a hotărât să îmbrăţişeze cariera militară. De aceea s-a înscris la Liceul Militar din Târgu Mureş, pe care l-a absolvit cu rezultate deosebite, în anul 1940 obţinând gradul de sublocotenent de infanterie. Şi-a desăvârşit apoi studiile militare la Şcoala de Ofiţeri dinSibiuşi Academia Militară din Bucureşti. A funcţionat ca ofiţer de contrainformaţii în cadrul Batalionului I Grăniceri de Gardă dinPloieşti, în corpul de gardă al regelui.

Izbucnind războiul contra Uniunii Sovietice, în anul 1941 este trimis pe front cu Divizia 13 infanterie ajungând, translator de limbă germană într-un comandament german. După aproape 2 ani de front cade prizonier în iarna anilor 1942-1943 la Stalingrad, având aceeaşi soartă cu fratele său Viorel, căzut prizonier la sovietici la Cotul Donului. A văzut în constituirea din rândul prizonierilor români a Diviziei „Tudor Vladimirescu” şansa acestora de a scăpa cu viaţă din mizerele lagăre sovietice. De aceea s-a înscris şi el şi a contribuit activ la constituirea respectivei mari unităţi militare, acţiune ce era coordonată de Ana Pauker. În toamna anului 1944 revenea în ţară pe frontul antifascist ca ofiţer responsabil cu activităţile de cercetare a poziţiilor inamice în Regimentul  Nr. 2 – Infanterie din cadrul Diviziei „Tudor Vladimirescu”.

Din acest moment, cel puţin pentru un timp, informaţiile pe care le avem despre situaţia căpitanului devin contradictorii. Unele surse de informaţii susţin că filogerman fiind, undeva între Sfântu Gheorghe şi Oradea a evadat trecând linia frontului, altele că pe acelaşi traseu ori mai târziu în Munţii Tatra a fost luat prizonier de către nemţi Cert este că Leonida Bodiu a ajuns în Germania, unde l-a găsit încheierea celui de-al doilea război mondial la 9 mai 1945. În 1946 se întoarce în ţară, se pare că se prezintă la unitatea sa din Ploieşti, dar curând a fost arestat şi închis în închisoarea militară de la Uranus din Bucureşti. În Uranus a şi fost văzut de către Dr. Cornel Pop, ajuns acolo pentru judecată în cauza „Sumanele Negre” în noiembrie 1946, căpitanul găsindu-se închis la parterul clădirii, de unde îi făcea semne cu mâna. Dar nu după mult timp Leonida Bodiu a fost eliberat din închisoare, probabil la intervenţia Anei Pauker, care îl cunoştea din timpul constituirii Diviziei „Tudor Vladimirescu”.

Mai departe Dr. Cornel Pop povesteşte: „Nu ştiu ce a învârtit Bodiu prin Bucureşti, ca protejat al tovarăşei, dar într-o bună zi mă pomenesc că vine să mă viziteze la Uranus însoţit de soţia fratelui meu Marius, Leontina Pop, care era profesoară. A fost o bucurie să aflu veşti despre familie, să primesc lenjerie de schimb şi ceva alimente. Bodiu avea să-mi mărturisească că, din ordinul Anei Pauker, ca organizator şi colaborator apropiat, pregătise un raport privitor la constituirea Diviziei şi care au fost urmările acestei acţiuni. Vorbea în şoaptă, dar ochii îi străluceau când îmi spunea că va preda un exemplar din raport lui Iuliu Maniu, care va fi în stare cu adevărat să aprecieze cât rău a făcut această formaţie militară României şi câţi oameni au murit în locul ruşilor, fiindcă ei, românii, erau trimişi să lupte în cele mai grele locuri”.     

Se spune că Ana Pauker i-ar fi propus să se înscrie şi să activeze în partidul comunist, dar căpitanul a refuzat. Refuzul a provocat despărţirea sa de viitorul general Otto Haupt, sas originar din Bistriţa, vechi camarad de arme şi prizonierat, care, acceptând pactul cu comuniştii, avea să devină curând ministru responsabil cu aprovizionarea armatei române, lui Bodiu înscenându-i-se un proces sub acuzaţia de crimă de înaltă trădare, în cadrul căruia a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică.

De frica arestării, chiar înainte de pronunţarea sentinţei, Leonida Bodiu părăsise Bucureştiul, revenind în Năsăud, unde a funcţionat câteva luni ca profesor la Liceul „George Coşbuc”. Apoi vechiul său camarad de arme, generalul Cambrea, se pare că  i-a trimis căpitanului o carte poştală cu următorul conţinut: „Este cazul să nu mai duci boala ta pe picioare, internează-te în spital”. Mesajul îi sugera de fapt căpitanului să se ascundă întrucât urma să fie arestat. Dacă ceea ce le-a povestit căpitanul oamenilor săi era adevărat, apare ca neverosimilă varianta că Leonida Bodiu ar fi revenit în zona Năsăudului trimis de către securitate cu următoarea  misiune, pe care n-a îndeplinit-o cum i s-a cerut, de unde i s-a tras moartea:

„… Te vei duce, aşadar, acolo, te vei da drept urmărit de securitate, vei spune că eşti omul americanilor, care vor veni în curând să elibereze ţara, că în sfârşit ei trebuie să se organizeze ca să poată da în cap anticriştilor de comunişti. Te duci, faci agitaţie – eşti doar  intelectual, fiu de învăţător şi fost ofiţer, om cu priză -, îi aduni pe toţi reacţionarii într-o organizaţie mare politică, venim noi şi … după aceea treaba noastră„.

După ce a aflat despre condamnarea sa, căpitanul umbla în satele din jurul Năsăudului travestit în ţăran, încercând să dea cât mai puţin de bănuit celor care îl vedeau şi poate un alibi miliţienilor care dorind să se asigure pentru orice eventualitate, inclusiv în caz de răsturnare a regimului, nu l-au arestat, deşi îi cunoşteau adevărata identitate. Ori poate că nu a fost arestat, fără ca el să-şi dea seama, tocmai pentru a putea îndeplini misiunea pe care se spune că ar fi primit-o de la securitate, dar despre care nu ştia nimic. Oricum, securitatea cunoştea activitatea căpitanului. Asftel, sub nr. 431/21 noiembrie 1948, chestorul Ioan Olteanu de la poliţia Bistriţa trimitea şefului securităţii, Viorel Gligor, următoarea notă informativă:

„… Căpitanul Bodiu Leonida, urmărit de securitate, vizitează târgurile de marţi la Bistriţa şi joi la Năsăud, având misiunea de a aproviziona pe cei înrolaţi în Armata Albă … Diferiţi ţărani fac haz văzând că cei urmăriţi, şi în special Leonida Bodiu, stau de vorbă cu poliţiştii în târguri mai ales în Năsăud şi nimeni nu le face nimica„.

Căpitanul şi-a stabilit iniţial ascunzişul în Rebrişoara, unde a şi constituit primul nucleu al organizaţiei sale format din 8 oameni, pentru că acolo avea rude din partea tatălui, subordonaţi şi prieteni din viaţa militară şi din război, care s-au arătat dispuşi să îl cazeze clandestin, să-l asculte, să se organizeze şi să se înarmeze sub comanda sa, în vederea participării alături de americani la înfrângerea sovieticilor în momentul declanşării războiului dintre aceştia şi la eliberarea ţării de comunism.

I-au fost tăinuitori şi simpatizanţi preoţii Emil Irini şi Ioan Mihalca, învăţătorul Macedon Pop, chiar şi miliţienii Băbălău şi Citrea, dar dintre toţi rebrişorenii, cel mai fidel şi devotat om i s-a arătat Ioan Burdeţ.

Ioan Burdeţ era un om deosebit ca stare materială, având cârciumă în mijlocul satului, dar şi ca intelect, dovadă că avea aparat de radio la care ascultau emisiunile de la posturile de radio „Vocea Americii” şi „Radio Londra”, ce anunţau iminenta izbucnire a noului război eliberator. Cârciuma lui a devenit curând loc de întâlnire a membrilor organizaţiei şi centru al legăturii cu organizaţiile componente din Rebra, Parva şi Năsăud – Luşca.

Organizaţia cea mai numeroasă ce s-a constituit mai apoi, cuprinzând 14 oameni înarmaţi cu 13 arme, cartuşe şi grenade, iar ca tăinuitori şi simpatizanţi chiar preotul comunei Ştefan Mureşan, şeful de post Dumitru Midrigan şi notarul primăriei Valer Căpâlna, a fost cea din Rebra, condusă de către morarul Dumitru Toader, numit – datorită meritelor sale – vicepreşedintele organizaţiei, al doilea în ierarhie după căpitan.

Dumitru Toader, om respectat în sat, fusese primar al Rebrei între 23 iunie 1946 – 24 august 1947. Fusese schimbat la instituirea comisiei interimare de conducere a comunei, în care pătrunseseră masiv comuniştii, fiind declarat exploatator. Nu se uitase şi fusese acuzat de asemenea că era  născut în America şi că la alegerile din 1946 nu permisese falsificarea voturilor, neimplicându-se în oprirea sătenilor care îi luaseră la bătaie pe delegaţii comunişti de la secţia de votare. A fost omul care a contribuit decisiv şi la formarea organizaţiei din comuna vecină Parva, unde aveau să devină membri şapte săteni.

Ioan Burdeţ şi Dumitru Toader au fost cei care au recrutat în organizaţie şi pe luşcanii: preot Ioan Vălean, Vasile Epure şi Ioan Gălan – ultimii doi, ţărani, care aveau să contribuie la aducerea în organizaţie a încă nouă oameni din satul lor şi din Năsăud.

Activitatea căpitanului, în vara şi toamna anului 1948 şi în iarna anului 1948-1949 până la arestare, a constat în deplasarea în secret în mai multe rânduri în cele patru comune unde se constituiseră nuclee ale organizaţiei conduse de  un preşedinte şi un secretar. Acolo conducea şedinţe în care îi informa pe participanţi despre conţinutul emisiunilor posturilor de radio occidentale cu privire la iminentul conflict armat dintre anglo-americani şi sovietici, contribuia la atragerea de noi membri şi primea jurământul acestora, trasând în acelaşi timp sarcini pentru înarmarea membrilor organizaţiei. A editat şi un manifest, care a fost multiplicat cu aparatura prefecturii din Bistriţa şi răspândit în mai multe localităţi ale judeţului, în care îndemna populaţia să se pregătească pentru a lupta împotriva sovieticilor alături de americani în războiul ce urma să înceapă, pentru răsturnarea regimului comunist instaurat în România şi revenirea la regimul democratic condus de către Maiestatea Sa Regele Mihai I.

A urmat arestarea în noaptea de 12/13 februarie 1949 a membrilor organizaţiei, care au putut fi prinşi, în Rebrişoara, Rebra şi Parva.

Căpitanul, aflat în Rebrişoara, a apucat să fugă pe Gersa în sus, găsind găzduire în case de pe dealuri la rebrişoreni, rebreni şi părveni. Era împreună cu învăţătorul Dumitru Sângeorzan din Rebrişoara, căutat şi el de securitate de mai multă vreme pentru activitate legionară, precum şi cu câţiva oameni   de încredere, între care Firidon Georgiţă din Rebra, Ilie Călini şi  Dumitru Rus din Parva.

Nu a putut fi prins timp de mai bine de 2 luni, deşi companii de jandarmi şi securişti au scotocit văile şi dealurile Gersei, Rebrei şi Parvei. Atunci securiştii au recurs la o stratagemă. Au reuşit să întroducă în grupul de fugari în care se afla Leonida Bodiu pe plutonierul Alexandru Moraru – şeful sectorului de miliţie din Năsăud.

Moraru fusese chemat, în Bistriţa, în faţa maiorului Viorel Gligor – comandantul securităţii, care i-a spus că deţine probe că era rudă şi prieten cu Bodiu, că ştia despre organizaţia acestuia şi nu îşi informase superiorii, ba chiar îl avertizase în ianuarie 1949 că era urmărit pentru a fi arestat. Acum era pus în faţa a două variante: ori îl trădează pe Bodiu şi contribuie la prinderea lui, ori îşi pierde serviciul, este arestat şi condamnat. A ales trădarea.

Scenariul prinderii lui Bodiu a fost întocmit la securitate şi astfel Moraru  s-a prezentat la începutul lunii martie 1949 în dealul numit „Semne”, la Dumitru Nedelea lui Vartolomei din Rebra, care se ascundea acolo într-o casă adăpost pentru animale. I-a povestit că el era pe punctul de a fi arestat de către securitate pentru că nu  denunţase organizaţia şi pe căpitan, că a hotărât să se alăture căpitanului pentru a scăpa şi l-a rugat să-l ajute pentru a găsi grupul în mijlocul căruia se afla căpitanul. Cunoscând bine ascunzişurile grupului de fugari în casele din „Dealul lui Capătă”, din „Poiană”, din „Valea Lazului”, din „Semne” şi din „Brădăţel”, Nedelea a făcut întâlnirea plutonierului cu căpitanul Bodiu.

Apoi într-o seară, când fugarii în mijlocul cărora se afla şi căpitanul au vrut să doarmă în casa lui Nedelea din „Semne”, plutonierul Moraru le-a spus că e periculos să rămână acolo deoarece ştia că acolo se plănuise o ambuscadă a jandarmilor şi securităţii.

Şi, într-adevăr, previziunile sale s-au adeverit. A doua zi dimineaţa devreme casa a fost înconjurată de trupe, dar fugarii nu erau acolo. Au împuşcat în picioare pe soţia lui Nedelea, care avea să rămână oloagă pe viaţă. Aşa a câştigat Moraru încrederea căpitanului.

În aceste condiţii Moraru a putut juca rolul lui Iuda, când la sfârşitul lunii martie 1949, cu bună ştiinţă l-a invitat pe căpitan să îl însoţească la o petrecere în Sângeorz Băi, informând din timp securitatea despre locul unde se aflau.

Noaptea, trupe de jandarmi şi  securitate  au  înconjurat  casa  din  Sângeorz  în care se afla căpitanul, l-au luat pe nepregătite fără a avea timp să riposteze, l-au legat şi l-au adus la securitatea din Bistriţa. Pentru trădarea sa, plutonierul Moraru avea să revină în serviciul său, a fost înaintat în gradul de plutonier major şi “în loc de arginţi” a primit decoraţia Steaua R.P.R., clasa a V-a, dar mai apoi, în anul 1950, a fost exclus din partidul communist, scos din miliţie, dus la Canal, purtat prin mai multe închisori, fiind eliberat din Penitenciarul Oradea abia la 28 iulie 1953.

După arestare, pentru Leonida Bodiu au urmat interogatoriile. A fost demn, ba chiar i-a înfruntat pe securişti. A îndrăznit să refuze să vorbească în prezenţa sublocotenentului Liviu Pangraţiu, afirmând că acesta nu avea calitatea să îl ancheteze atâta timp cât fusese legionar şcolit în Germania, cu care se întâlnise în timpul cât  fusese el însuşi prizonier în lagăr la nemţi.

Poate această atitudine să fi grăbit sfîrşitul vieţii căpitanului, precum şi a principalilor lui colaboratori, Ioan Burdeţ şi Dumitru Toader, pentru că, trebuie remarcat, conducătorul comandoului care avea să-i împuşte pe cei trei în ziua de 24 iunie 1949 în „Dealul Crucii”, avea să fie chiar Pangraţiu.

Mai mult, am întîlnit în discuţiile pe care le-am avut pentru  documentarea nostră persoane care au afirmat că însuşi Pangraţiu i-ar fi ucis cu rafale de pistol automat. Înclinăm astfel să dăm crezare afirmaţiilor fostului angajat al securităţii de atunci, Flaviu Urs, cu care am stat de vorbă cu un an înainte de decesul său, că în seara zilei în care s-a comis crima însuşi Pangraţiu i-ar fi mărturisit tulburat că el i-a ucis din ordinul comandantului securităţii, maiorul Gligor Viorel. Dealtfel Pangraţiu, pentru a motiva crima a cărui scop real a fost intimidarea opozanţilor regimului, raporta telefonic la 8 iulie 1949 superiorilor că cei trei arestaţi, în timp ce dezgropau un depozit de armament pe care chipurile îl aveu acolo în deal, au încercat să fugă de sub escortă.

Iar pentru ca totul să se desfăşoare după tipicul securisto – kaghebist, între cele 66 de persoane judecate şi condamnate în procesul mişcării „Liga Naţională Creştină” ce s-a desfăşurat în zilele de 4, 5 şi 10 noiembrie 1949 la Tribunalul Militar Cluj se aflau şi morţii din Dealul Crucii.

Au fost condamnaţi „cu unanimitate de voturi, în contumacie şi  fără acordare de circumstanţe”:  Bodiu Leonida – la 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii; Burdeţ Ioan şi Toader Dumitru – la 20 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averi.

În plus, deşi erau morţi, ucişi de către securişti, cei trei mai erau obligaţi şi să plătească statului cheltuieli de judecată de 20.000 lei .

În zilele de 27 şi 28 aprilie 2009, în baza unor studii, mărturii şi sesizări asupra crimei săvârşite de către cadre ale Securităţii din Bistriţa la 24 iunie 1949 şi a cererilor scrise ale unor rude apropiate ale victimelor, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a desfăşurat în Dealul Crucii, în zona de întâlnire a limitelor de hotar a satelor Nepos, Feldru şi Rebra, o acţiune de căutare a gropii comune şi deshumare a rămăşiţelor pământeşti a martirilor Leonida Bodiu, Ioan Burdeţ şi Dumitru Toader. Locul mormântului a fost identificat pornind de la crucea de metal ridicată acolo în hotarul Neposului, în anul 1992, de către Dumitru Dumitru fiul lui Toader Dumitru şi în baza indicaţiilor martorilor oculari Teofil Ivaşcu din Rebra şi Verginica Cârcu din Nepos.

După terminarea dezvelirii osemintelor celor trei martiri, la locul mormântului a avut loc o slujbă religioasă oficiată de către părintele Vasile Rus – preotul paroh actual al Neposului – nepotul lui Dumitru Toader, care împreună cu enoriaşii parohiei Nepos a   sprijinit echipa de arheologi a institutului pe tot parcursul activităţii acesteia. Rămăşiţele pământeşti ale lui Leonida Bodiu, Dumitru Toader şi Ioan Burdeţ au fost apoi extrase, separate şi împachetate în prezenţa unui procuror şi a unui ofiţer criminalist de poliţie, care au preluat osemintele pentru a fi transportate şi supuse unei expertize de specialitate la Laboratorul de Medicină Legală Bistriţa.

În ziua de 24 iunie 2009, la împlinirea a exact 60 de ani de la săvârşirea crimei, rămăşiţele pământeşti ale celor trei martiri au fost reînhumate în Cimitirul din Municipiul Bistriţa cu onoruri militare, în prezenţa unui sobor de preoţi condus de către P.S. Episcopul Vasile Someşanu, a urmaşilor acestora şi a unui numeros public.

Reamintim că nici astăzi autorităţile judeţene nu au dat curs cererii urmaşilor de a amplasa un monument pe Dealul Crucii în memoria acestor oameni care şi-au dat viaţa pentru convingerile lor.