Un mare câştig al acestui post al Crăciunului

Am auzit oameni şoptind îngrijoraţi că „nu e bine”pentru că se stă cu spatele la altar sau la icoane, şi nu s-ar cuveni să se aplaude în biserică ca la spectacol. Eu cred că e excepţional că toate aceste reguli care ascund nişte idei greşite care ţin de aparenţe încep să fie combătute chiar de către Biserică. Din păcate, noi, oamenii, ne comportăm în biserici altfel decât suntem în viaţa de zi cu zi ca şi cum am crede că Dumnezeu nu ne vede decât între zidurile casei Sale. Multă lume crede probabil că, în rest, Dumnezeu e ocupat să-şi petreacă timpul în biserici şi habar nu are cum suntem noi de fapt. Oamenii cred probabil că sunt „evaluaţi” doar când intră pe uşa bisericii, doar atunci îi „vede” Dumnezeu cum sunt îmbrăcaţi, ce culoare au hainele lor, ce exprimă faţa fiecăruia. Dacă ne prezentăm la biserică dichisiţi, dacă facem foarte multe cruci, dacă stăm în genunchi şi cumpărăm o mână de lumânări, cu siguranţă că nu putem fi altfel decât foarte buni creştini. După ce ieşim de la slujbe putem foarte bine să facem politică mincinoasă, să ne bârfim unii pe alţii, să comentăm sub anonimat, să dorim cu ardoare moartea caprei vecinului, să mai scăpăm câte o înjurătură la adresa statului care ne ia banii, a şoferilor care habar nu au să conducă, putem să ne îndopăm până la epuizare cu „n-şpe” feluri de mâncare şi putem bea cât mai multe pahare cu licori fiindcă aşa spune tradiţia că se face de sărbători. Pe cine credeţi că păcălim?

Eu sunt convinsă că Dumnezeu ne ştie pe fiecare cum suntem cu adevărat, iar aşa cum nouă nu ne plac făţarnicii, tot aşa e exclus să-i placă Lui, creatorul Adevărului. Eu cred că lui Dumnezeu îi place muzica, că iubeşte copiii (oamenii în forma lor cea mai puţin contaminată), că e absolut încântat să vadă în casa Lui oamenii bucurându-se fiindcă El este bucurie. Poate că a fost suficient de lungă perioada în care noi, românii, am îmbrăcat haine cernite, negre, ne-am acoperit cu totul şi ne-am dus la biserică, convinşi că facem ceea ce trebuie. Dumnezeu nu e tristeţe. E speranţă, e lumină, e viaţă.  Iisus a venit în lume ca să ne înveţe şi ce înseamnă comunitatea, ce ne aduce ea, să ne arate prin exemplul personal că e mai bine să fim unii cu alţii, decât singuri, mai ales în „ziua cea grea”.

Mi-a plăcut foarte mult concertul de joi seara din Biserica de la Coroana. Mi s-a părut că, în sfârşit, Biserica Ortodoxă face ceea ce trebuie deschizând uşile casei Domnului pentru copii care să cânte cu instrumente, pentru oameni care să-i aplaude, biserica mi s-a părut vie, ca o adevărată familie şi am fost absolut convinsă că Dumnezeu se bucură văzând copii care mâncau bomboane, părinţi şi bunici fericiţi, oameni cu lacrimi de bucurie în ochi.

Eu cred că astfel de concerte ar trebui găzduite mai des în bisericile noastre mai ales că, am observat şi aseară, nu exista acel du-te vino din sălile obişnuite şi, cel mai important, începe să se contureze mai frumos ideea de comunitate. Oamenii se privesc în ochi, nu se mai uită doar în ceafa celuilalt, îşi zâmbesc, se felicită, se manifestă firesc.

În fiecare an, înainte de Crăciun aud sloganul „Să fim mai buni!”. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că e, de fapt, un vers dintr-un colind. „Bun” şi „Crăciun” rimează, iar asta a dus la o adevărată obsesie pentru făcut donaţii de obiecte. Cine nu donează dulciuri, jucării, mâncare, haine se pare că are, zilele acestea, o problemă de conştiinţă, iar cei care o fac simt că şi-au rezolvat-o. Fireşte că nu e nimic rău în a dărui, cu atât mai mult de Crăciun, dar, în opinia mea, e greşit să crezi că, în felul acesta, socotelile tale cu divinitatea sunt încheiate.

Eu cred că cel mai dificil lucru din lume este să creezi relaţii, „legături”, cum ar fi zice Vulpea din Micul Prinţ, iar eu aş traduce asta prin a crea o comunitate. Din păcate, în bisericile noastre frecventate de foarte mulţi oameni, comunitatea aproape că lipseşte. Nu ştii cine e omul care se roagă lângă tine, nu ştii şi nici nu-ţi pasă de necazurile lui, eşti prea ocupat ca să-l asculţi chiar dacă doar de asta are nevoie. Poate că l-ai văzut în fiecare duminică, a stat în faţa ta la biserică având capul plecat, te gândeşti că poate are o problemă, ţi se pare că îl cunoşti, dar relaţia ta cu el e inexistentă. Când faci primul pas, când te deschizi, creezi o punte, o legătură, eşti oarecum responsabil, la fel cum Micul Prinţ era responsabil de floarea lui pentru că a investit în ea timp, grijă şi dragoste.

Pentru că aseară între oamenii din Biserica de la Coroana s-au creat nişte firave legături prin intermediul muzicii eu simt nevoia să-i felicit pe toţi care au avut ideea concertului vocal-instrumental în biserică. Cred că au făcut un lucru bun pe care mă aştept să-l continue. Mai mult decât de mâncare, haine şi orice altceva avem nevoie să fim o comunitate, să mergem cu emoţie şi bucurie în casa lui Dumnezeu, să ne rugăm crezând că toate ne-au fost îndeplinite deja şi toate celelalte ni se vor da nouă la vremea potrivită.

Cristiana Sabău