Veveriţa electorală

Dacă ar putea scrie comentarii prin ziare copiii de la un an în sus, cred că ar fi mare forfotă de bucurie la subsolul textelor în care se dă de ştire că în parc vor fi mai multe veveriţe şi chiar o căsuţă pentru ele. Din păcate, scriu doar oamenii mari care, vorba Micului Prinţ, nu înţeleg niciodată nimic pentru că au uitat că au fost şi ei cândva copii.

Eu îmi aduc aminte şi acum de anii copilăriei când ne aduceau ai noştri la oraş cu diverse ocazii. Nu ştiam noi de parc şi de veveriţe (citesc pe Facebook că erau multe şi copiii de la oraş le îndrăgeau), dar nu ratam nicio ocazie să intrăm în Cofetăria Guliver. Desigur prăjiturile erau mai bune în altă parte, dar nicăieri nu te privea cum le mănânci Albă-ca-Zăpada şi piticii ei, nicăieri nu erau scaune în formă de ciupercuţe. Bine că nu am ştiut că în parc erau şi veveriţe. Probabil că aş fi venit la oraş cu plăsuţa de nuci şi mi-aş fi petrecut ore pe alei să le împart. Am făcut lucrul acesta ca adult. Ştiam că sunt în parcul din Vatra Dornei şi am mers să le văd. Mi s-a părut foarte relaxant tabloul cu mulţi copii care le strigau „Mariana”, alergau după ele şi ţipau de bucurie văzându-le cum urcă şi coboară din copaci ca nişte acrobate.

E motivul pentru care, decât să se mai toace miliarde pe obiecte din categoria „natură moartă cu… „, eu prefer să se dea 4600 de euro pe nişte veveriţe vii şi pentru o căsuţă pentru Chip şi Dale. Probabil că nu vor sta ele acolo nu ştiu cât, dar când vor da de provizii, sigur nu o vor ocoli. Mi se pare că oraşul acesta s-a inflamat prea mult pentru nimic. Toţi copii cu care am vorbit nu mai pot de nerăbdare să le vadă, iar toată lumea serioasă, vezi Doamne, moare de grija unor biete vietăţi nevinovate. Aflaţi că unii artişti cântă pe la zilele oraşului pe bani mai mulţi decât suma în discuţie şi nimeni nu devine mai bun şi mai prietenos cu natura după prestaţia lor, nimănui nu-i rămân amintiri legate de concertul lui X sau Y, mai vii şi mai proeminente decât cele legate de interacţiunea cu vietăţile acestea simpatice care au devenit şi personaje de desene animate.

De când ştirea a zburat prin eter, am auzit tot felul de aberaţii scoase pe gură de comentatori care nu au cu ce umple spaţiul de emisie, ba că e prea scumpă, ba că nu e nevoie de ea, ba că suntem nişte proşti dintr-un oraş de provincie. Am trecut de perioada în care să mă enervez pentru jumătăţile de adevăruri care ajung la urechile unor prezentatori tv şi puţin îmi pasă ce cred ei despre Bistriţa. Bine că e frumos Bucureştiul lor! Aproape am vomitat într-o vară când am trecut prin Cişmigiu. Puţea ca naiba de la excremente de câini. Ca urmare, nu mă interesează deloc părerea lor de vânători de rating. Ei nu vin să se plimbe pe aleile din parcul nostru, obosiţi fiind după o zi plină, nu vin să citească o carte pe o bancă, nu le pasă cu adevărat de noi. Ei au găsit un subiect cu moţ şi nu fac altceva decât să-l desfacă în multe bucăţele ca să poată umple şi mai mult spaţiu de emisie, adesea anost şi plin de politica de care toată lumea s-a săturat. Nişte mercenari. Toacă ce au pe tavă.

În schimb, aşteptam mai mult realism şi simţ practic din partea celor care se antrenează pentru cursa electorală şi se visează primari. Toţi au luat subiectul “veveriţa” în braţe şi au început să-l exploateze crezând că e mană cerească şi că nu ştiu cine va pierde alegerile din cauza lui. Ce să spun? Mare scofală că dintr-un buget de nu ştiu câte sute de milioane de euro se alocă 4.600 pentru nişte animale şi o căsuţă. Poate că niciunul nu a fost la Disneyland ca să poată face comparaţia între a te duce cu familia într-un week-end şi să vezi nişte păpuşi şi a putea merge zi de zi în parc să vezi nişte creaturi vii. Nu cred că au călcat mulţi prin Disneyland Paris de ieftin ce e, dar în parc, desigur, merge aproape toată lumea cu copilul de când începe să facă primii paşi. Iar parcul este pentru toată lumea.

Ca una care citesc de vreo două zile raportul Curţii de Conturi, mă tot întreb de ce candidaţii au rămas cocoţaţi în potenţiala căsuţă pentru veveriţe în loc să circule cu autobuzele Transmixt pline de “pensionari, persoane persecutate din motive etnice, politice, luptători în Revoluție” care se plimbă aiurea, gratis, cât e ziua de lungă pe banii noştri, ai tututor. Îi informez pe stimabilii candidaţi că nu mai puţin de 65.000 de euro s-au tocat aiurea într-un singur an pentru aceste călătorii pensionăreşti, făcute, din câte înţeleg eu, complet ilegal întrucât respectivii nu aveau acest drept. Alţi peste 300.000 de euro au fost pierduţi de Primăria Bistriţa care a acceptat să plătească subvenţii transportatorului pentru plimbăreţii fără noimă. După umila mea părere, acestea sunt cifrele despre care ar trebui să discutăm fiindcă au multe zerouri. Cu 4.600 de euro nu îţi iei nici măcar o maşină second-hand cât de cât, dar cu 365.000 de euro poţi face foarte multe. Sunt suprinsă că nici măcar un candidat nu se întreabă cu ce bani circulă autobuzele Transmixt pe toate “liniile verzi”, de ce se oferă mereu transportatorul local să facă acele “curse ocazionale” cu scopuri electorale. Nu cumva întreaga poveste a biletelor subvenţionate acoperă, de fapt, un mare blat între politicienii la putere şi această firmă? Nu sunteţi penibili când vorbiţi cu toţii despre o biată căsuţă pentru veveriţe în timp ce staţi şi vă uitaţi cum se scurg banii publici într-o gaură neagră şi nimeni nu face nimic să-i oprească? Între timp – ce să vezi?- Transmixt plimbă lumea plătitoare de bilete cu nişte microbuze insalubre, adaptate transportului în comun şi nicidecum construite în acest scop, iar maşinile, de bune ce sunt, nu pornesc sau se opresc în mers. Şi niciun politician cu aspiraţii la funcţia de primar nu le vede. Penibil.

S-a vorbit şi de costurile repopulării parcului cu veveriţe, iar eu mi-am adus aminte de ce s-a întâmplat cu caprele negre. Până prin anii 1933-1935, în Munţii Rodnei au existat exemplare de capre negre, care au dispărut însă datorită braconajului practicat de localnici, în principal cu ajutorul armelor rămase după primul război mondial. Academia Română şi alte instituţii au decis să repopuleze Munţii Rodnei cu capre negre între anii 1964 şi 1970. În prima fază au fost aduşi 42 de iezi de capră neagră prinşi în Bucegi, Piatra Craiului şi Retezat. Din punct de vedere financiar, costurile repopulării au fost foarte mari. Pentru un exemplar eliberat în Munţii Rodnei s-au cheltuit circa 60.000 lei care, la vremea respectivă, reprezenta preţul unui autovehicul Dacia sau salariul mediu pentru circa 30 de luni.

Este limpede că nu putem face o comparaţie între capre negre şi veveriţe, însă ne aflăm cumva în aceeaşi situaţie. Din parc au dispărut veveriţele tot din cauza oamenilor, tot mai mulţi, mai gălăgioşi şi mai agresivi cu natura. Trebuie făcut chiar şi un efort financiar să le aducem înapoi. Apoi, mai trebuie făcut un alt efort care ţine de civilizaţie: să ne purtăm în aşa fel încât să le respectăm sălbăticia dacă vrem să avem parte de frumuseţe.