Tibi Uşeriu, alergătorul de cursă lungă: Am avut sentimentul victoriei înainte să o trăiesc – interviu

Cum a fost experienţa alergătorului de cursă lungă?

Tibi Uşeriu: A fost o experienţă destul de mare pentru mine. De-asta am pus ştacheta ceva mai sus ca să văd unde îmi sunt limitele. Am învăţat mult din alergarea asta, lucruri pe care nu le ştiam. Şi a fost într-adevăr o experienţă mare pentru mine. Nu ştiam de exemplu că, dacă stau mai mult de 20 de minute, la repornire voi fi ca lovit de tren. Erau mii de ace care mi se împlântau în corp, în picioare. La un moment dat, mi-am dat seama că organele nu îmi mai funcţionau aşa cum trebuia. Eu beam apă şi îmi era sete, mâncam şi îmi era foame şi atunci mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Am avut două căderi de glucoză. La un moment dat, am primit o banană şi nu îmi mai nimeream gura.

Doamna dr. Doina Petri spunea că nu îşi poate explica din punct de vedere medical cum a rezistat corpul tău la un asemenea efort.

Nici eu nu îmi pot explica. Ce pot spune este că eu mi-am pregătit corpul pentru alergarea aceasta şi pentru un efort de aproape 30 de ore. Cel puţin în ce mă priveşte, e mai mult ca sigur că cea mai importantă este componenta mentală. Dacă mental nu aş fi fost pregătit … Eu, de obicei, îmi vizualizez traseul. Cu circa trei luni înainte de experienţa aceasta, eu alergam, dar nu „vedeam” drumurile pe care alerg. Eram doar fizic pe un anumit drum. Mental, eram pe drumul acesta naţional şi în stadion. Eram cu mintea mea. Încercam să vizualizez fiecare curbă, fiecare loc, cum o să mă simt acolo, cum o să mă simt dincolo. Înainte cu trei zile de competiţie, m-am dus la Cluj să mă întâlnesc cu prietenii de acolo. Întâmplător ne-am întâlnit pe lângă Cluj Arena. Am fost la o saună şi apoi am venit prin spatele unei săli polivalente şi, la un moment dat, am văzut Arena. Când am văzut Arena, inima nu mi-a mai bătut în faţă, am simţit pulsul sus cumva. Mă şi imaginam, mă uitam pe unde intru. Atunci am fost sigur că voi ajunge acolo. A fost un sentiment foarte bun. Dacă mă gândeam că nu voi ajunge acolo, dacă vedeam jumătatea goală a paharului, nu ştiu dacă aş fi reuşit. Am avut sentimentul victoriei înainte de a o trăi efectiv.

La ce te-ai gândit în timpul celor 30 de ore?

Eu, dacă plec fericit la alergare, sunt fericit. Dacă plec necăjit, sunt necăjit. Dacă plec cu un gând, mă frământă foarte mult gândul respectiv. Dacă cânt, cât pot cânt. Obişnuiesc să mă concentrez foarte mult pe mine şi pe ceea ce fac pentru ca să nu fiu luat de gânduri, dar, într-adevăr, în cursa aceasta m-am gândit la multe.

Echipa de suport a fost într-adevăr atât de importantă precum se spune?

Pentru ei a fost mult mai mult decât pentru mine. Eu mergeam aşa, în transă, ca printr-un tunel, şi nu vedeam ce se întâmplă în jur. Am fost foarte impresionat când au venit nişte bătrâne şi mi-au aruncat flori în faţă. Am călcat pe ele, dar am rugat pe cineva să întrebe dacă nu cumva ne fac bozgoane. Un biciclist a rămas să întrebe de ce au făcut gestul respectiv şi una dintre femei a spus că are un copil ce face dializă, copil pentru care eu alergam. Sunt 52 de copii din Bistriţa care fac dializă la Cluj fiindcă nu avem centru de dializă la Bistriţa. Printre ei şi copiii care au murit în accidentul de pe pasarela din Beclean. Acolo m-au aşteptat 200 de suporteri care au plantat în ziua respectivă cu Tăşuleasa. A fost un gest simbolic foarte frumos.

Am aflat de pe Facebook că toţi cei care te-au însoţit şi-au depăşit propriile recorduri personale.

Începând din Livezile – când a venit primul alergător alături de noi, un medic stomatolog – toţi şi-au depăşit propriile performanţe. Medicul m-a întrebat dacă poate alerga alături de mine. El alergase cel mai mult 12-15 kilometri, iar acum a venit alături de mine 21 de km. Apoi a fost Florin care a alergat 41 de km… Eu, când vedeam că ei nu mai vor sau li se schimba stilul de alergare, încercam să trag de ei. Lor cred că le era foarte ruşine să spună că nu mai pot ştiind că eu vin deja de la 80-100 de km şi mai am o zi şi o noapte de alergat. Lucrul acesta i-a motivat foarte tare. A fost un tip care a alergat peste o sută de km în condiţiile în care el nu alergase mai mult de 70. În Dej, m-au aşteptat patru alergători care m-au ajutat foarte mult. Noi am prins vânt puternic, iar la un moment dat, nu mai puteam fiindcă vântul îţi ia cel puţin 30% din energie pentru că te tot împinge în spate. Atunci am creat un zid în faţa mea ca să mă protejeze de vânt şi de frig ca eu să pot alerga mai uşor. Lor le era mai greu, dar erau odihniţi şi nu aveau atât de alergat. M-au ajutat foarte mult.

Spre dimineaţă, după ora 4, oră la care şi şoferii capitulează, cum te-ai descurcat?

Mie nici măcar nu mi-a fost somn. Nu eram obosit fizic. Mă dureau picioarele, am pierdut patru unghii, băşici am făcut multe pentru că m-a plouat foarte mult. Era o durere pe care nu am băgat-o foarte mult în seamă, dar era deranjantă. Am crescut de la mărimea 42 la adidaşi – cu cât am plecat la drum – la mărimea 45 ca să îmi mai încapă picioarele ce mi se tot umflau.

Când te-ai văzut la linia de start la maraton cum ţi s-a părut lumea aceea plină de energie, dornică să alerge, în timp ce tu veneai după o noapte de alergat?

Cred că lucrul acesta m-a interesat cel mai puţin. Nici măcar nu i-am văzut pe cei din jurul meu. Ştiu că, la un moment dat, fugeau vreo 150 după mine, înainte de a ajunge în stadion, cu talăngi, cu biciclete. Erau câţiva care strigau „Idolul meu, idolul meu!”. Am primit peste 170 de mesaje pe Facebook de la oameni care nu au alergat niciodată şi s-au trezit dimineaţa şi au început să alerge. La Sala Polivalentă m-am întâlnit cu cineva care mi-a spus că merge de obicei la o sală de sport să alerge, mai ales când e vreme rea. Până să alerg eu cei 215 km niciodată nu s-a întâmplat ca la ora 8.00 să nu fie locuri pe banda de alergat în sala aceea. Luni, la fiecare bandă aşteaptau câte doi. El aleargă de zece ani, dar mi-a spus că e prima oară când stă la coadă să aştepte să urce pe bandă. Mi-a spus că discuţia era „Un nebun a alergat distanţa asta. Hai că încercăm şi noi!”

Te-ai gândit că va fi acesta efectul?

În primul rând eu mi-am testat limita şi am vrut să văd unde este. Am aflat că nu e la 215 km. Pot mai mult. problema este că mi-am pus 215 pentru că, dacă îmi puneam 250, aveam probleme la 240. Totul e din mintea noastră. Graniţele şi limitele ni le impunem noi, nu altcineva.

Dar tu simţeai că nu te mai ajută corpul la un moment dat?

Că nu mă mai ajută, nu. Am avut momente în care eram aproape de leşin, simţeam că mă clatin, dar asta pentru că nu mă mai alimentam şi aveam căderi de glicemie. În primii o sută de kilometri nu am luat nimic pentru sportivi, nimic comercial. Am mers doar pe apă naturală de izvor cu sare de mare, lămâie şi portocală. În următoarea sută de kilometri am spus că, dacă nu mai merge doar cu atât, voi începe să iau şi ceva comercial pentru că au taurină, cofeină, substanţe care te ajută să mergi în faţă, numai că eu nu am corpul obişnuit cu ele şi atunci am spus că o las pe ultima sută. Pe ultimii 40 de km am consumat numai geluri energizante ca să îmi ţin nivelul de glucoză sus şi să am energie pe ultima porţiune.

Ai trecut linia de sosire până la urmă ceea ce e foarte important. Cum te-ai simţit?

Nu pot să-mi aduc aminte. Era atât de multă lume în jurul meu chiar şi fostul ministru al Educaţiei, Mircea Miclea, care plângea acolo lângă mine. Erau mulţi care plângeau. Toţi veneau să-şi facă poze cu mine ca şi cu o maimuţă. Nu am fost obişnuit în viaţă cu chestia asta. Eram „vedeta”maratonului.

Cum erai din punct de vedere fizic după 215 kilometri?

În primele două ore după ce am încheiat cursa, nu am avut nicio problemă. M-am dus, mi-am tratat cu gheaţă muşchii şi apoi ne-am dus cu toţii la un restaurant şi am povestit acolo despre ce s-a întâmplat pe traseu. În prima noapte am dormit 4 ore fiindcă nu puteam din cauza durerilor, a doua noapte puţin mai mult, iar a treia foarte bine. De când am terminat competiţia am mai alergat de două ori pentru că recuperarea prin alergare se face mult mai repede. Dacă nu faci nimic, muşchii se atrofiază, tendoanele se strâng şi mi-ar fi foarte greu să reîncep. Aşa eu încerc să ţin muşchii calzi, întinşi, pentru că luna viitoare am din nou o competiţie de o sută şi ceva de kilometri şi vreau să fiu pregătit. De săptămâna viitoare, reiau antrenamentele. E Maratonul „Transilvania 100” pe care l-am câştigat anul trecut şi vreau să-mi păstrez titlul. Mă duc să mă bat pentru titlu (râde). Sunt peste 200 de sportivi din 13 ţări.

Mental cum te simţi?

Mental eu cred că sunt atât de tare încât aş putea muta munţii. Acolo chiar nu am nicio problemă şi nu am avut nicio secundă. Eu pentru asta m-am pregătit foarte mult. Ştiu că totul se duce mental pentru că eu am făcut sporturi de alt tip, nu am alergat, şi am văzut că nu am niciun fel de talent de sportiv. Tot ce s-a întâmplat, fiecare kilometru, l-am pregătit, am transpirat pentru el, au fost mii de ore de alergare şi kilometri pe care i-am făcut ca să ajung la un nivel în care corpul meu să fie pregătit pentru aşa ceva. Mulţi nu cred că alerg din 2012, dar, dacă s-ar uita pe pagina mea de Facebook, ar vedea că prima mea competiţie a fost în mai şi aveam aproape 90 de kg. Făceam total altceva. În doi ani şi ceva m-am transformat în alergător. Sunt profesionişti care aleargă pe distanţe foarte lungi şi care mă invidiază.

Apropo de mental, tot doamna dr. Doina Petri spunea că eşti un „supraom”. Ce zici de asta?

Nici pe departe. Ambiţia pe care o am şi disciplina de care mă ţin ele mă duc în faţă. Dacă mă înţep sau mă zgârii, atât de rău mă doare şi mă plâng. Sunt sensibil la lucrurile acestea. Când alergi, când intri în transă, sunt multe pe care nu le mai simţi fiindcă tot corpul încearcă să le atenueze. Este o vorbă foarte frumoasă: „Durerile nu le poţi evita, suferinţa însă, da”. La un moment dat, te poţi opri dacă suferi.

Organizezi în august Maratonul „Via Maria Theresia” şi  ştiu că ai alergat acum şi ca să îl promovezi. Cu succes?

Da! Înainte să alerg eu pe cei 215 kilometri, se înscriau 1-2 sportivi pe săptămână. După ce eu am alergat, s-au înscris dintr-o dată 32. Cred că a fost un semn bun. Eu nu recomand nimănui să alerge distanţe lungi fiindcă jumătate din viaţă ţi se duce pe pregătire. Mulţi asta nu înţeleg că se poate face, dar trebuie disciplină, o minte deschisă, curată şi să pui mult suflet în ceea ce faci. M-a întrebat cineva dacă vreau să devin profesionist şi să câştig bani din asta, dar am spus-o şi o repet: niciodată nu am de gând asta. Am şi o vârstă care nu îmi permite aşa că o să rămân un amator. Atât de mult îmi place cuvântul încât o să rămân amator!

Interviu realizat de Cristiana Sabău

În urma cursei, Tibi a reuşit să strângă peste 20.000 de lei pentru cauza copiilor cu insuficienţă renală cronică.