”Pun pariu că mulți dintre voi vă puneți întrebarea asta. Adică merită să mergi la capătul lumii ca să îngheți în somn, ca fetița cu chibriturile? Bineînțeles că merită! La fel ca fiecare secundă trăită din viața asta”, a postat Tibi Ușeriu, internat în spitalul din Whitehorse (Canada), pe pagina sa de Facebook:
”Iar ratările sunt, de fiecare dată, un profesor mai eficient decât orice triumf. Ele fac parte din poveste și trebuie să fie asumate ca atare. Cum ar fi seria de ghinioane de la Tor de Géants, pe care nu o să le uit cât oi trăi.
Acum sunt în spital, conectat la aparate și monitoare. Am o pijama ridicolă, cu picățele. Timp de 5 zile, cam 6 ore pe zi, o să fac un fel de dializă menită să-mi dilate vasele sanguine. Apoi mi se va decide soarta. Mi-e rău, văd triplu și am senzația că îmi crapă capul.
În loc să alerg prin sălbăticie, cum mi-aș dori, stau legat de un pat cu multe fire. În loc să termin restul de 600 de kilometri pentru care am venit, am timp de confesiuni. Asta mă cam deranjează.
Degetele de la piciorul stâng nu le simt în continuare. Sunt bășicate, umflate și arată dramatic. Medicii zic că toate astea sunt semne bune, deși mie, sincer, nu-mi par. Am timp să reflectez. E momentul ideal de sinceritate, în care să te întrebi cum de ți s-a întâmplat tocmai ție chestia asta. De ce? Ce clișeu.
Și mai ales, să te întrebi dacă a meritat. Ăsta e genul de întrebare de pus la sfârșitul vieții, atunci când tragi linie și te uiți înapoi la tot filmul, neîntrerupt de reclame. O pun iată, mai devreme.
Criticilor de canapea și de tastatură, care se întreabă de ce și-o tot caută prin iaduri de gheață vedeta asta de carton, o să le spun că da, a meritat din plin. Poate n-o să înțeleagă. Nu e important. Ce e important pentru mine, nu trebuie să fie neapărat valabil pentru restul lumii, nu-i așa?
Eu am venit aici cu un scop, ca într-o misiune, călăuzit de o cauză în care cred foarte tare. Și anume că Via Transilvanica, drumulețul ăsta al nostru, s-ar putea ca, într-o bună zi, să ne unească mai mult decât toate festivismele centenare la un loc.
Visez să alerg într-o bună zi toți cei 1000 de kilometri. Cu toate degetele de la picioare, dacă se poate.
Le mulțumesc, așadar, tuturor sutelor de necunoscuți care au făcut donații pentru cauza noastră. Lista e în continuare deschisă. Acest lucru îmi spune că suntem pe o cale bună. O cale care seamănă mult cu o cursă extremă și pe care o vom duce la capăt, fiindcă alergăm împreună, într-o mare și frumoasă echipă.
Așa și, cum s-a întâmplat?
Asta e o altă întrebare nepusă, la care mă simt dator să răspund. S-a întâmplat din prostia mea. Îmi stă în gât să o recunosc, dar fix așa e.
În cursele astea petrecute în condiții extreme, nu are voie să-ți scape absolut nimic. Trebuie să fii 100% prezent, concentrat, atent la cele mai mici semne și detalii.
Dacă bietul Roberto Zanda nu și-ar fi pierdut luciditatea anul trecut, poate azi nu avea amputate ambele picioare, plus mâna dreaptă. A fost un caz dramatic, care a ridicat la maximum nivelul de alertă al organizatorilor de la Yukon Ultra.
Povestea mea s-a întâmplat așa. Ca de obicei, am pornit tare, cu o strategie clară în minte. După aproape 100 de kilometri am ajuns în punctul doi de control.
Eram pe poziția a treia. Mă simțeam bine și totul părea în grafic. Planul meu era să dorm puțin și să plec înaintea numărului unu. Iar aici, adrenalina mi-a jucat o festă neașteptată.
Ajunsesem în acest punct după o urcare și eram plin de elan. Am dormit doar două ore. Afară. Așa era regula. Încălzit fiind și focalizat pe strategia de a trece în frunte, acolo unde îmi place de obicei, am ratat din ecuație două detalii esențiale.
Primul a fost temperatura. Eram convins că sunt în jur de -20 de grade, însă, aveam să aflu prea târziu, the real feel era de -44! Al doilea a fost echipamentul. În sanie aveam încălzitoare, papucei de puf, ciorapi groși, de toate. Le-am ignorat cu bună știință.
M-am mulțumit cu o echipare ușoară, necorespunzătoare, și asta a fost o mare greșeală. Am intrat în sacul de puf îmbrăcat prost și, fără să am cea mai mică bănuială, în două ore am înghețat frumușel, în somn.
Noroc că organizatorii au impus o regulă nouă de control medical al extremităților fiecărui participant care pleacă din punctele de control: nas, urechi, mâini și picioare. Am pornit GPS track și m-am prezentat la controlul de rutină. Nu prea aveam răbdare, mă mâncau tălpile să o tai. Nu simțeam nimic în neregulă, umblam perfect normal. Doar că toate degetele de la piciorul stâng îmi erau albastre ca albastrul de Voroneț.
Când am citit panica din ochii lor, am știut că lucrurile vor lua altă întorsătură decât în planurile mele. Viața are talentul să ne surprindă uneori. Degeaba am protestat. Degeaba m-am dat cocoș.
A fost chemat un elicopter și, ca vântul, m-am trezit la spital. Din albastre, degetele se făcuseră acum negre. Și nu le mai simțeam. Medicii au zis că sunt degerături de gradul III. Drept urmare, mă tratează cum știu ei mai bine. Le sunt recunoscător.
Concluzii? Am încasat o nouă lecție de băgat la cap. Natura trebuie respectată, cu ea nu e de joacă. La termometru e bine să te uiți, nu să te bazezi pe simțuri. Decât să mori ca un erou, mai bine te lași salvat.
Îmi plac lucrurile neterminate? Nu, deloc. Știu că n-are nici o noimă și sună a bravadă, dar chiar acum, cum stau pe spate cu ochii în neon, îndrăznesc să mă imaginez la anul din nou aici în Yukon, alergând prin pustiul alb, cu toate degetele la purtător sau fără.
Regret ceva? Ca de obicei, nimic. Drumul cel adevărat stă mereu înainte. Vă mulțumesc tuturor pentru încurajări, susținere și gânduri bune. Vă mulțumesc că vă pasă de Via Transilvanica. Să ne reauzim sănătoși acasă”.
Tibi Ușeriu a luat startul duminică seara, la ora 20.30, la Yukon Arctic Ultra 2019, o cursă mai dificilă decât 6633 pe care a câștigat-o deja de trei ori, pentru a promova Via Transilvanica, ”drumul care unește”. El a ajuns până la Dog Grave Lake (al doilea punct de control) după aproape 20 de ore și 98,3 km parcurși din totalul de 700. Organizatorii au chemat elicopterul pentru a-l transporta la spitalul din Whitehorse după ce ultramaratonistul bistrițean a suferit degerături la degetele piciorului.
Cine crede că acestea sunt cuvintele lui Tibi Useriu, aflat pe un pat de spital?
Fraților , va duceți mult in ridicol !
Se știe ca el e un om simplu, care in niciun caz nu se exprima in acești termeni si nici nu cred ca e genul care filozofeaza de parca a făcut scoli înalte pt asta,
Ne omorâți cu marketingul asta fals, încercați sa ne vindeți gogoși !
Il prezentați ca pe Mesia de Bistrița .
Si nu este.
Ați inventat o mașina de făcut bani, pe seama naivității unora.
Faceți in continuare asta, nu va putem opri, ideea e că nu prostiti pe toată lumea…
In rest, multă sănătate !
E adevărat ce spuneți.
Numele lui Tibi Uşeriu într-un sens nu-i mai aparține, a devenit o marcă comercială care e folosită de Tăşuleasa cei drept, în proiecte cu impact pozitiv pentru toți.
E etic ca cineva să-i redacteze comunicatele?
E o intrebare care ține într-un sens de utilitatea discursului.
Are nevoie societatea de personaje erou? Desigur are.
Cu orice preț ?
Desigur că nu.
în opinia mea, într-o societate unde granița între euforia mentalului colectiv ce canalizează energiile pozitive şi momentul unui delir comun ( judecăți de genul e cel mai bun automat colectiv suntem cei mai buni ) e foarte subțire.
Însănătoşite grabnică şi fără sechele ca să poți continua proiectele de suflet.
O însănătoşire care se va datora, nu uitaţi, pregătirii logistice ireproşabile a organizatorilor canadieni şi unei recuperări medicale care s-ar fi desfăşurat cu totul în alți parametrii probabil în România, expertiza privind adresarea problemele medicale de îngheț şi recuperare e alta.
Nu înseamnă că nu se poate ameliora.
Dar onest , proporțiile sunt acolo.
Nu merită tranformat un lanț decizional uman şi organizatoric excepțional, într-o poveste biblică de miracol presărată cu poveşti despre Dumnezeu etc.
Nu asta l-a salvat pe Tibi, l-au salvat procedurile şi respectul imens pentru o viață umană, caracteristică mai degrabă specificā canadienilor.
Tibi, la relatarea anterioară, prezentată de către Alin, am fost supărat pentru abandon, dar pe parcursul scrierii comentarului, mi-a trecut încet și m-am concentrat în realizarea unor argumente în favoarea ta, prin care am încercat și cred că am reușit să le demonstrez unora, care-și manifestau neîncrederea în tine, și în legătură cu faptul că te-au numit ambasador al
Proiectului în lupta împotriva violenței în școli, iar aflând de scoaterea din cursă au devenit unii și mai vehemenți, considerând că ar fi avut dreptate prin neîncrederea manifestată. parcă se bucurau de eșecul tău. Am încercat să le explic faptul, că Bunul Dumnezeu, era convins de faptul că ai renăscut, ai ieșit din adâncimea prăpastiei, dintre ghearele răului și că nu te-a lăsat să mai faci o altă demonstrație, și te-a salvat din nou, de această dată din ghearele necruțătoare ale morții, deoarece misiunea ta nu s-a încheiat, trebuie să depui mărturie și despre marea Sa milostivenie, în favoarea demonstrării faptului că Dumnezeu are tot timpul grijă de fii săi adoptivi, iar celor care cred în EL, le-a hărăzit să aibă parte de viața veșnică și de comuniunea cu Tatăl, prin ascultarea de care dau dovadă. După postarea comentarului, mi-am amintit că nu ți-am transmis nimic, deși trebuia să-ți urez însănătoșire grabnică, dar am ocazia de data aceasta și să te asigur că prin gândurile transpuse într-un mod foarte plăcut, ai mai demonstrat că cei care n-au avut încredere în tine, își vor da seama că au greșit. Să stai cu răbdare să te vindeci, să ai încredere în medicii care te tratează și să știi că te așteptăm cu nerăbdare ACASĂ, vindecat și gata pentru lupta împotriva violenței nu numai în școli (Bulyingului), ci și oriunde se manifestă în viața socială. Însănătoșire grabnică Tibi și te așteptăm cu dragoste să te întorci ACASĂ!!!
De acord, corect era sa spună: decât să mori ca prostul …
Face parte din „Ce vraji a mai facut nevasta mea” !!!
little man
pe mine nu ma lasa sa comentez ………..!!
daca gindeam toti ca el……………nu mai faceam Revolutia.
pai cati nu au murit ca fraierii…..