De ce nu sărbătoresc Ziua Femeii

Am crescut într-o familie cu un singur bărbat în casă, tata –  Dumnezeu să-l ierte! – care avea nevoie de trei ajutoare ca să ţină în spate o gospodărie. Am avut animale, am cultivat pământul, am lucrat cot la cot cu ai noştri încă de mici. După o zi de sapă sau una la fân, cu palmele roşii şi cu braţele amorţite, cădeam cu toţii laţi de oboseală. Ne tundeam părul la frizerie, iar de sărbători, la biserică mergeam cu rochiţă nouă, făcută de tanti Ana, vecina noastră, croitoreasa, sau îmbrăcate în costum popular. Habar nu aveam ce e coaforul sau cosmetica. Părinţii noştri aveau grijă să fim curate şi să nu-i facem de ruşine pe unde mergem. Ne-au învăţat să salutăm pe toată lumea, să ne purtăm cuviincios, să ne vedem lungul nasului şi să nu ne dorim mai mult decât ne permitem. La un moment dat, mergând împreună cu tatăl meu la Cluj – el fiind şofer de meserie – am văzut un ceas de perete cu iepuraşi în magazinul Central, dar ştiind că nu are bani decât pentru o prăjitură, nu i-am zis nimic. Abia acasă i-am povestit bunicii cât de mult mi-a plăcut. Ştiu că mi l-a cumpărat când a mers a doua oară pentru că mi-l doream, nu pentru că era vreo zi specială şi trebuia să ne fandosim.

Un obicei de-a dreptul sinistru din zona noastră care înţeleg că se mai păstrează – fetele dau mărţişoare băieţilor de 1 Martie ca ei să le cumpe cadouri de 8 Martie – m-a îngreţoşat în anii de şcoală. Mi se părea penibil să intru în horă, la fel cum eram penibilă şi dacă nu intram. Nu ştiu cine l-a inventat şi nici de ce. Cert este că mereu mă cuprindea jena când se apropia luna martie. Aş fi preferat să mă îmbolnăvesc brusc şi să nu mai merg la şcoală până în aprilie.

Când am devenit profesoară mi s-a făcut silă, aşa cum am mai spus, de altfel, de parada de 8 Martie. Unele profesoare veneau cu braţele pline de flori din săli şi de cadouri pe care le etalau în sala profesorală, un semn al succesului de care se bucură ele, vezi Doamne. Eu nu am mai acceptat nimic de la elevi, nici măcar o floare, după ce unul care avea note mici la mine mi-a aruncat pe catedră un cadou – probabil un pachet de cafea, nu ştiu fiindcă nu l-am deschis şi nici nu l-am luat– spunându-mi că ar fi cazul să-l trec dacă tot mi-a cumpărat cadou.

În ultima vreme sunt tot mai agasată de despuierea feminină. Nu ştiu de ce se consideră a fi de mare succes o femeie ultra dezbrăcată, căreia i se văd sutienul şi chiloţii, cu haine mulate, cu fusta de o palmă, ultra vopsită şi urcată pe nişte tocuri de doi metri, cu sclipici în stânga şi-n dreapta, cu unghii ca de fiară, vopsite şi pline de dungi, cu ochii negri care se lipesc, cu o dâră mov deasupra pleoapelor sau cu o dungă neagră în locul sprâncenelor. Astfel de femei pe mine mă fac să întorc rapid capul, de silă. Mai ales când ele fac politică “dezbrăcate” pentru mine e mai mult decât clar că nu au nimic altceva de oferit. În politica internaţională nu veţi vedea femei îmbrăcate ca nişte pupeze, dar veţi vedea o Condoleezza Rice care a lăsat prin locurile prin care a trecut mai mult decât o dâră de parfum intens şi neapărat exagerat de dulce.

Cred că principala vină pentru degradarea acestei lumi o au femeile care şi-au pierdut într-o proporţie covârşitoare bunul simţ şi decenţa. Slavă Domnului că măcar că o bună parte dintre bărbaţi nu umblă cu pantaloni mulaţi şi cu pieptul dezgolit că aş pleca de pe planetă cât aş vedea cu ochii. Prefer de o sută de ori o bunică de la ţară cu faţa brăzdată de vânt şi mâinile crăpate de la pământul din care a scos cartofi decât o babă sulemănită de la oraş care nu-şi poate accepta vârsta şi care nu se gândeşte la viaţa de dincolo, ci la cosmeticiana care să-i mai scoată câte un rid.

Nu sunt o feministă. Nu cred în organizaţii de femei care revendică locuri pe liste şi în instituţii doar pentru că au sâni. Nu dau doi bani pe conceptul de “femei puternice” care răzbat stând cocoţate pe spatele unui bărbat, nu-mi place ce se înţelege prin feminitate în zilele noastre.

Îmi iubesc mama şi am mare respect pentru toate femeile-mame care şi-au dedicat viaţa creşterii şi educării copiilor fără să-i plaseze bonelor sau bunicilor, respect răbdarea învăţătoarelor, a profesoarelor, grija femeilor-medic pentru pacienţii lor. Ador femeile care îşi asumă vârsta şi împart din înţelepciunea lor de viaţă altora, femeile care se dedică familiilor lor indiferent de greutăţi, femeile concentrate pe carieră care strălucesc în domeniile lor nu datorită sclipiciului, ci inteligenţei. Toate aceste femei nu cer respectul nimănui, ele îl impun şi nu într-o singură zi din an, ci în fiecare secundă.

Cristiana Sabău