Alocarea politică de bani bisericilor dăunează grav sănătăţii spirituale

Câţi dintre dumneavoastră vă simţiţi ataşaţi trup şi suflet de o anumită comunitate, în limbaj ortodox parohie? Câţi ştiţi foarte bine cum se numesc şi cine sunt “fraţii” lângă care vă rugaţi duminica şi în sărbători? Câţi sunteţi cu adevărat preocupaţi de viaţa lor, de problemele pe care le au, de demonii cu care se luptă? Câţi puteţi spune cu mâna pe inimă: “Da, eu aparţin acestei biserici, sunt o parte din trupul ei viu, acea parte care face următorul lucru…”?

Din câte am citit eu, asta înseamnă Biserica lui Hristos, un trup viu, rămas în lume să continue ceea ce a început Mântuitorul. Iar corpul, aşa cum bine se ştie, e alcătuit din membre, organe, fiecare un rol bine definit. Una face creierul, alta inima, alta fac picioarele. În mod firesc, şi în Biserică ar trebui să găsim aceleaşi reguli de funcţionare. Fiecare dintre noi ar trebui să ne folosim “talantul” în cel mai bun mod cu putinţă: unii să cântăm, alţii să-i hrănim pe săraci, alţii să educăm, alţii să facem curăţenie, alţii să ascultăm. Aş putea continua la nesfârşit cu aceste exemple la care probabil că unii nici nu v-aţi gândit fiindcă, la noi, din păcate, s-a încetăţenit ideea că a fi “credincios” înseamnă să mergi duminica la biserica frumos pictată, să te închini la icoană, să aprinzi lumânări, să asculţi corul cum cântă şi predica preotului mai mult sau mai puţin inspirată. Până duminica viitoare eşti liber să faci ce vrei. Vei reveni la timpul potrivit ca să priveşti printre cefele celor din faţa ta altarul aurit, pictat cu sfinţi şi candelabrul scump cumpărat prin bunăvoinţa unor credincioşi ce merită un loc mai în faţă în împărăţia cerurilor.

Mi s-a întâmplat o dată să mă poziţionez, într-o biserică, pe culoarul care ducea spre lumânări şi icoane. Mă chinuia o durere din cauza căreia nu puteam sta în picioare şi m-am aşezat în genunchi. Atât mi-a trebuit! Tot poporul binecredincios care a venit la biserică începând cu ora 10.00 şi până la 12.00 în flux continuu aproape că m-a călcat pe cap. Mâinile mi le-a zdrobit, cu siguranţă, o doamnă pe tocuri. Nimănui nu i-a trecut prin minte să mă ocolească măcar. Credeţi că a interesat pe cineva dintre „fraţii” care se rugau, vezi Doamne acolo, că am bazinul fisurat şi că nu pot sta în picioare? Fiecare şi-a văzut de drumul lui atâta timp cât principala preocupare a preotului era aceea să le ceară bani la finalul slujbei pentru te miri ce investiţie nefinalizată. Cum să-i superi atunci pe enoriaşii care vin “în ceasul al 12-lea”? Şi ei sunt bineveniţi în Biserică oricând vor ei din moment ce cotizează şi îşi “plătesc” astfel locul din faţă.

Nu ştiu dacă acela a fost momentul în care nu m-am mai simţit parte din nicio “parohie”. E posibil să fi contat foarte mult. Nu îmi amintesc exact momentul în care am început să devin un “căutător” al bisericii în care să mă regăsesc. Probabil am fost dintotdeauna fără să-mi dau seama. Ştiu că nu există biserica perfectă şi mai ştiu că e numai vina mea că nu am găsit-o încă. Poate m-a influenţat într-o oarecare măsură şi o carte –  “Casa favorită a lui Dumnezeu” –  din care am aflat că Dumnezeu nu a fost niciodată impresionat de clădiri. Autorul scrie aici că “ataşamentul nostru faţă de turle şi vitralii poate sta în calea adevăratei închinări. Dacă are de ales, Dumnezeu preferă pasiunea în loc de un palat! Dacă vă amintiţi, David a vrut şi el să zidească un templu, dar Dumnezeu i-a spus că nu este interesat. (…) Când ucenicii lui Iisus au remarcat frumuseţea magnifică a templului lui Irod din Ierusalim, Iisus a profeţit: Vor veni zile când nu va rămâne aici piatră pe piatră să nu fie dărâmată”. Din această carte, am aflat că Dumnezeu a preferat cortul lui David, cortul în care regele de odinioară cânta de bucurie în prejma lui Dumnezeu.

Îmi amintesc faptul că, în studenţie, când am vizitat aproape toate mănăstirile celebre ale României mergând pe jos şi cu trenul, m-a impresionat Schitul Sihla al Mănăstirii Sihăstria. Se afla într-un vârf de munte, nu avea curent, bisericuţa era din lemn, candelabrele din lumânări. Chiliile erau săpate în stâncă, dimineaţa vedeam soarele răsărind printre creste, auzeam toaca şi clopotul sunând ca să cheme lumea la rugăciune. Noaptea, la fel. Coboram din chilie la lumina lunii şi ne simţeam în siguranţă, ocrotiţi. Deşi au trecut ani de atunci, şi azi pot descrie fiecare senzaţie pe care am avut-o şi tabloul e viu în mintea mea. Mi-aduc aminte şi de întâlnirea cu un călugăr bătrân care m-a întrebat: “Ţi-e viaţa cum ţi-e numele?”. Trăiesc şi acum cu nostalgia acelei biserici în care m-am regăsit cu adevărat şi cu amintirea acelei întâlniri esenţiale. Un călugăr bătrân, care mă văzuse pentru prima oară în viaţă, a vrut să mă cunoască cu adevărat. Nu mi s-a mai întâmplat de atunci nici într-o altă biserică, fie ea ortodoxă sau de altă confesiune.

La vremea aceea şi chiar şi acum dacă stau bine să mă gândesc, eram gata să mut munţii ca să-mi petrec mai mult timp la Schitul Sihla. Nu m-ar fi interesat dacă mă puneau să am grijă de capre sau să car gunoiul din grajd. Acum nu mai pot spune acelaşi lucru. Astăzi, politicienii dau bani şi în numele meu pentru clădiri  goale, cu multe vitralii frumoase, închise şase zile din şapte. Văd în atenţia Consiliului Judeţean o listă întreagă de biserici “cu nevoi” diferite, poate justificate, văd multă generozitate din partea întregii clase politice faţă de toate confesiunile şi văd mult dispreţ din partea comunităţii faţă de aceste tehnici de câştigare a bunăvoinţei electoratului. E de ajuns să citim comentariile şi ne vom da seama ce cred oamenii despre asta.

Eu cred însă că o biserică adevărată este cea pentru care membrii ei sunt gata să facă orice şi nu cea care stă cu mâna întinsă la politicieni. Ce pot ei să facă pentru sănătatea spirituală a unui neam, a fiecăruia dintre noi? Nimic! În schimb, ar putea face ceva pentru sufletele lor: pot renunţa la minciuni, la manipulare, pot să-şi aleagă ce rol vor să joace într-o biserică adevărată (ca trup viu al lui Hristos), pot sluji oamenilor făcând lucruri bune şi utile pentru ei, pot da bani din buzunarele lor dacă îşi doresc să facă ceva anume într-o anumită biserică din care fac parte şi pot aloca bani publici pentru conservarea bisericilor vechi, declarate monumente istorice, de care nu mai are cine avea grijă. Da, asta pot să facă! În schimb, nu trebuie să se amestece în viaţa niciunei biserici cu enoriaşi în viaţă alocând bani publici pentru clădiri ca să primească, în schimb, voturi.

“Când David a început să vorbească despre aducerea chivotului lui Dumnezeu la Ierusalim, nu l-a interesat acea cutie acoperită cu aur şi vestigiile din ea. Pe el l-a interesat acea flacără care plana între aripile întinse ale heruvimilor de pe capacul chivotului. Asta îşi dorea el pentru că era ceva în acea flacără care semnifica faptul că Dumnezeu Însuşi era acolo. Şi oriunde era gloria sau manifestarea prezenţei lui Dumnezeu, exista victorie, putere şi binecuvântare. Apropierea aduce binecuvântare, dar căutarea binecuvântării nu întotdeauna aduce apropiere”. (Tomy Tenney, Alergarea după Dumnezeu).

Sper ca cei 31 de consilieri judeţeni să înţeleagă mesajul!

Cristiana Sabău