Leapşa cu cititul. Zece minciuni ca să părem culţi

Poate că unii dintre dumneavoastră ştiţi, poate alţii aflaţi abia acum. În 1996, am absolvit Facultatea de Litere a UBB Cluj, secţia română-franceză. În cei patru ani de facultate, în care titularii cursurilor –  majoritatea profesori universitari doctori – , ţineau şi seminarii fiindcă nu se înfiinţaseră încă facultăţile private şi nu aveau altă treabă, dacă nu citeai, repetai anul. Faptul că citeai nu îţi garanta însă promovarea. Aşa că nu o singură dată, ca student la Litere, am citit de două sau trei ori aceeaşi carte, nu de alta, dar aveam profesori care ne testau lecturile adresând întrebări de tipul „Ce fel de vin a băut la masă personajul X?”, detaliu pe care nu te chinui să-l reţii din prima. Dacă ţi-ai picat însă examenul din cauza lui, mai citeşti o dată atent la toate mizilicurile astea. Am parcurs aşadar cam toată bibliografia obligatorie a unui student la Litere cu pixul şi foaia în mână. Prestam activitatea ziua în Biblioteca Centrală Universitară (BCU) sau în Biblioteca Academiei, iar noaptea, în sala de lectură din cămin, singurul loc unde era cât de cât linişte şi nu trebuia să revin la zece ori pe aceeaşi pagină. Nu mi-a plăcut tot ce am citit, dar nu am avut încotro. Pornisem pe un drum, trebuia să ajung la capăt.

În micile pauze de citit cronicari sau literatură paşoptistă, nu tocmai pe gustul unui tânăr la 20 de ani, mai ales la Biblioteca Academiei unde în sălile de lectură erau cărţi pe rafturi, răsfoiam volume din alte domenii şi îmi promiteam solemn că, după ce voi termina cu „obligatoriile” astea, sigur le voi citi pe cele care îmi plac. Cred că aveam şi o listă la un moment dat cu propriile mele lecturi obligatorii. Trebuie să recunosc faptul că nu am mai citit mare lucru din ce mi-am propus atunci. A trecut, ca să zic aşa, epoca. Atunci nu aveam nicio altă treabă decât să merg la şcoală, să învăţ, să promovez examene, să asimilez, să-mi formez automatisme. Era vârsta potrivită. E o vorbă: „se vede că nu a citit când a trebuit”. Şi asta pentru că, la 30 de ani, nu te mai poţi întoarce prea uşor la poveşti sau la romane-fluviu, preocupările devin altele, ritmul vieţii se schimbă.

Ceea ce asimilezi însă în tinereţe e ca o fundaţie pentru restul vieţii. Abia după ceva ani am început să înţeleg şi chiar să le dau dreptate unor profesori care nu tolerau nicio greşeală de vorbire sau de scriere la noi, studenţii de la Filo. „Dacă citeai, ştiai”, ne spuneau. Şi nu mă refer doar la cei de literatură, ci şi la profesorii de gramatică şi la cei care predau alte discipline. Pe bună dreptate nu concepeau ca un om care citeşte – vede aşadar grafia unor cuvinte – atunci când le rosteşte el cu gura lui sau le scrie el cu mâna lui să greşească. „Nu e greşeală, e neştiinţă”, ne spuneau ei invocând faptul că cineva care citeşte mult rămâne cu fotografia cuvântului întipărită în minte şi nu se mai întreabă „oare cum se scrie?”. E ca şi mersul pe bicicletă, ca şi şofatul. Dacă le practici de mai multă vreme nu te mai întrebi cum le practici, o faci din automatism. În consecinţă, dacă citeşti mult – chiar şi zece cărţi care te marchează – nu ai cum să greşeşti atunci când vorbeşti sau scrii.

Şi iată-ne ajunşi la oile noastre. Mulţi dintre cei care se laudă pe Facebook cu zece cărţi care i-au marcat fac grave greşeli de exprimare şi de ortografie – şi nu mă refer aici la virgule. E cel mai bun indiciu pentru mine că nu au citit nici măcar o carte dintre cele enunţate. Sunt foarte puţini cei pe care îi cred pe cuvânt că au parcurs lecturile respective fiindcă ştiu sigur că cititul face parte din viaţa lor ca şi spălatul pe dinţi. Restul se întrec în ipocrizii. Sincer, nu pricep la ce le foloseşte fiindcă, oricum, ceva îi dă de gol, fie vorbitul, fie scrisul.

Într-o epocă în care nu prea mai avem ocazia să trecem pragul cuiva să-i admirăm mobila din casă – inclusiv cărţile din bibliotecă, frumos legate şi aşezate, fără a fi atinse, pe rafturi– Facebook-ul a devenit cea mai bună vitrină în care ne etalăm trofeele ipocrite. Ne prefacem extrem de fericiţi şi avem grijă să postăm numai acele fotografii care exprimă această stare, mega culţi – într-o bibliotecă adevărată a cuiva poţi verifica dacă măcar a fost deschisă cartea, pe Facebook, nu -, extrem de spirituali – umplem pereţii cu citate copiate de la alţii, şi aşa mai departe.

Din păcate, un simplu cuvânt scris aiurea ne dă de gol. „Am greşit”, citesc adesea scuzele unora care scriu „ve-ţi face” în halul acesta şi, de fiecare dată, îmi aduc aminte de ce spuneau profesorii mei: „Nu poţi greşi dacă ştii. De fapt, nu ştii”. Şi explicaţia e cât se poate de simplă: nu ştii pentru că nu citeşti, nu vezi în faţa ochilor cuvântul scris corect. Dacă l-ai vedea o dată, de două ori, de o mie de ori, ai şti că nu poate fi scris decât într-un anume fel, corect.

Nu am de gând acum să înşirui nici zece cărţi care m-au marcat fiindcă orice carte, odată deschisă şi citită până la capăt, lasă o amprentă asupra celui care o citeşte. Cât de mare, cât de mică, nu are nicio importanţă, e o amprentă. Pe de altă parte nu am de gând nici să fac lista celor zece minciuni care ne fac să părem culţi din simplul motiv că mie îmi ajunge una ca să-mi dau seama de adevăr. E suficient să aud sau văd pe cineva că repetă la nesfârşit acceaşi greşeală de exprimare – verbal sau în scris ca să ştiu că restul e, vorba aceea, tăcere. Ca urmare, aş putea inventa chiar azi leapşa: Câte cărţi nu aţi citit din lista celor pe care pretindeţi că le-aţi citit? Ar fi un minunat prilej să spunem adevărul care, oricum, va ieşi la iveală când scriem vreun comentariu de tipul „Frumoas-o” la fotografia vreunei prietene.

Cristiana Sabău