Dacă el nu e „nobil, preţios, iubit”, atunci cine?

“Dacă azi nu scriu despre Alin Uhlmann Uşeriu, nu mai scriu niciodată”, mi-am zis dis-de-dimineaţă, grăbită să ajung la Vama Bistriţa unde au sosit, din nou, camioanele de Crăciun, la fel cum se întâmplă de 12 ani încoace, cu o precizie nemţească demnă de toată lauda. Am întâlnit feţe cunoscute, oameni noi cu care am rezonat pe loc, am vorbit cu câţi am putut şi apoi l-am văzut cu coada ochiului pe Alin, alergând de la un grup la altul, îmbrăţişând oameni, zâmbindu-le tuturor în ciuda frigului care nu şi-a găsit altă zi mai bună să vină pe la noi decât cea în care Tăşu are de împărţit 20.400 de daruri, mai multe ca niciodată.

Nu mai ştiu exact în ce context l-am cunoscut pe Alin. Cel mai probabil acum 12 ani când a început prima operaţiune “Camionul de Crăciun”. La vremea respectivă, nu pricepeam mare lucru din teoriile lui despre voluntariat. Eram doar impresionată de felul în care erau organizaţi prietenii lui din Germania, de spiritul lor de sacrificiu – în fond plecau de Crăciun şi se întorceau abia de Anul Nou, obosiţi şi plini de noroaiele din România – de lucrurile pe care le-a învăţat chiar el de la Cavalerii Ioaniţi, capabili să se mobilizeze de la o oră la alta în caz de dezastre ca să-i ajute pe sinistraţi. Tot de la Alin am înţeles de ce nu e potrivit să te duci cu zahăr, ulei şi făină la oameni cărora apa le-a luat casa – fiindcă nu ar avea unde găti – şi de ce sunt importante dulciurile (te ajută să mai uiţi de necaz), conservele pe care le poţi desface cu mâna, energizantele. Se întâmpla pe vremea când noi, românii, adunam ajutoare pentru sinistraţi complet inutile care ajungeau la groapa de gunoi.

În ce priveşte “Camionul de Crăciun”, mi-a rămas întipărită în minte ideea lui de atunci că darurile ajung la copii din satele “unde s-a terminat asfaltul”. Dacă la început era doar o mână de oameni care îşi “sacrifica” sărbătorile să ajungă la aceşti copii, acum sunt sute de voluntari care abia aşteaptă să vină ziua de 28 decembrie şi să se apuce de treabă. Uimitor, nu credeţi? Organizaţia lui Alin a crescut într-un an cât altele într-o viaţă, cu o viteză impresionantă. Înţelegeţi de ce m-am temut tot timpul să scriu despre el? Fiindcă în secunda asta îl văd în preajmă, am impresia că ştiu ce face, iar în următoarea e acolo unde nici măcar nu-mi pot imagina că se poate ajunge.

Mereu am crezut că oamenii au numele potrivite. Cu siguranţă că Alin vine de la verbul “a alina”, însă o cercetare mai amănunţită ne arată că originea germană veche a numelui Alin derivă din “Adal” şi înseamnă “nobil, preţios, iubit”. Am mai găsit undeva că numele Alin are semnificaţia de “milos”, “dar frumos”, „dar de la Dumnezeu”. Interesante semnificaţii şi cât se poate de potrivite în cazul lui Alin Uhlmann Uşeriu, omul care a făcut aici, la doi paşi de noi, la Tăşuleasa, ceea ce nu îmi puteam imagina că e posibil: a construit o lume al cărei slogan poate fi, în opinia mea, “tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Adunând mii de voluntari în jurul lui cu care strânge gunoaie, plantează copaci, împarte bucurie, Alin nu face altceva decât să modeleze caractere şi să schimbe vieţi, generaţii întregi aş putea spune. Un astfel de spirit nu poate trece neobservat fiindcă el magnetizează. Drept urmare, nu m-am mirat absolut deloc atunci când am întâlnit, azi, de dimineaţă, un voluntar venit tocmai din Olanda să pună umărul la reuşita “Camionului de Crăciun”. E un doar un exemplu, dar sunt mult mai multe.

Înainte să închei acest “timp de gândire”, cu care îi sunt datoare demult lui Alin, vă reamintesc faptul că graţie lui, de 12 ani, în România au ajuns peste 147.000 de cadouri de Crăciun în tot atâtea familii. Pentru fiecare s-a bucurat cel puţin un copil. Şi atât dacă făcea, era mai mult decât ne putem imagina că ar face un om într-o viaţă. Alin însă a făcut şi continuă să facă lucruri la care unii dintre noi nici măcar nu îndrăznim să visăm: croieşte poteci prin munţi, plantează păduri unde alţii le-au tăiat, uneşte în loc să dezbine, zâmbeşte chiar şi atunci când cei din jurul lui, în loc să-i strângă mâna în semn de recunoştinţă, îl hulesc. El ştie că nimeni nu e profet în ţara lui, dar e nevoie ca cineva să calce pe toate aceste prejudecăţi având alături prieteni care nu l-ar părăsi pentru nimic în lume.

Chapeau bas, Alin şi Tăşu!

Cristiana Sabău