(Ne)liniştea de Crăciun. Întâmplări adevărate

Am copilărit la ţară şi am aşteptat, întotdeauna, cu bucurie Crăciunul ca să putem merge la colindat. Deşi comunitatea în care am crescut era una mică, cu colindul mergeam doar la cunoscuţi, vecini, rude şi prieteni. Ai noştri, oameni simpli de la ţară, ne-au învăţat să nu deranjăm străinii. Oricum, înainte să cântăm pe la uşi, întrebam politicos: Primiţi colinda? Dacă nu ne răspundea nimeni sau, în mod excepţional, auzeam un “NU” (se întâmpla mai rar, dar se întâmpla), plecam mai departe.

Vremurile acelea au apus demult. Nu cred că are rost să filosofăm foarte mult pe tema dispariţiei obiceiurilor. În copilăria noastră, fără program la televizor, fără computere, tablete şi internet, colindatul era un mod de a ne umple timpul de sărbători. Privaţi de bunătăţile de Crăciun (care umplu rafturile magazinelor încă din septembrie), ne bucuram de fiecare portocală, napolitană sau prăjitură făcută cu ingrediente pe care mamele noastre nu le aveau în cămară. Eram foarte fericiţi să adunăm şi bani cu care ne cumpăram tot felul de jucării şi cărţi la care visam demult, iar ai noştri nu ni le cumpărau cel mai adesea din cauza veşnicelor lipsuri. La colindat mergeam după prânz, iar când se însera trebuia să fim acasă. Mergeam apoi, împreună cu mama, tata şi sora mea, să-i colindăm pe naşi şi pe rudele apropiate. Miezul nopţii ne găsea pe toţi acasă fiindcă, în ziua de Crăciun, mergeam la biserică.

Obiceiul umblatului la colindat începe să devină istorie şi la ţară. Am văzut cu ochii mei uliţele pustii ale satelor în seara de Ajun în timp ce m-am îndreptat spre satul natal sau am făcut “excursii de documentare” în judeţ pe văi mai folclorice decât cea în care m-am născut. Şi nu e un fenomen de ieri, de azi. Cam de acum zece ani, de când s-a instaurat moda concertelor de colinde cu orice ocazie, în orice loc, obiceiul propriu-zis al umblatului cu colinda din casă în casă a cam dispărut. Nici portul popular nu mai e îmbrăcat decât de oamenii în vârstă, duminica, la biserică. Tinerii, dacă mai pun ceva aşa-zis popular pe ei, apelează la moda etno, costumul “stilizat”, adică schingiuit şi urâţit de tot felul de “meşteri” care îşi dau cu fard sidefat pe la ochi în dorinţa lor de a vinde mai mult şi mai scump ceea ce au stricat cu bună ştiinţă.

În schimb, observ că la oraş, colindatul a devenit o formă de agresivitate urbană. Încă din Ajun, de pe la prânz, a început o tropăială şi o uruială de nedescris pe casa scării. Pe copiii (care nici măcar nu salută adulţii cu care locuiesc în aceeaşi clădire) i-a apucat brusc dorinţa de a ura la fiecare uşă. Şi, pentru ca intrarea să fie pe măsura educaţiei primite de la părinţi, am primit zeci de pumni în uşă şi ne-au ţiuit urechile de la sonerie. În jurul orei 20.00, în cartier s-a auzit un zgomot infernal de tobe, trompete, urlete şi o ceată destul de mare a invadat casa scării de-ţi venea să te baricadezi. Am scăpat cu chiu cu vai şi de “urările lor tradiţionale” şi am crezut că, în sfârşit, avem parte de liniştea şi pacea pe care ar trebui să ne-o aducă sărbătoarea Naşterii Domnului care nu are, teoretic, nicio legătură cu zgomotul infernal de sorginte păgână cu care se alungau spiritele rele la sfârşit de an.

Nici vorbă însă de aşa ceva. Mult după miezul nopţii şi-a făcut intrarea triumfal în bloc un cor care a început cea mai lungă colindă pe care o ştia. Estimez că erau peste zece adulţi trecuţi de prima tinereţe şi chiar de a doua. Au început toţi, în forţă, dar, rând pe rând, unii au obosit. O femeie cu o voce cumplită – cel puţin aşa mi s-a părut trezită fiind din somn – nu s-a lăsat până la ultimul vers. Cred că o fi pus vreun pariu că e capabilă să ţipe preţ de 20 de strofe. Înfiorător! Toată magia Crăciunului, toată frumuseţea lui pot fi spulberate de o reprezentaţie de genul acesta. Să nu înţelegi că urlând la patru dimineaţa pe casa scării deranjezi oameni pe care nu îi cunoşti – chiar şi în noaptea de Crăciun – copii care au adormit, străini obosiţi, mi se pare o atitudine total necreştinească, indiferent ce veţi spune şi cum mă veţi cataloga.

Eu cred că epoca acestor tradiţii a apus contextual şi că sărbătoarea Crăciunului ar trebui să fie mai degrabă un prilej pentru introspecţie, meditaţie, rugăciune.

Crăciun fericit şi liniştit tuturor!

Cristiana Sabău