Când prezumţia de nevinovăţie nu mai contează

Îi cer profesoarei Alina Puţura să demisioneze urgent din funcţia de director al Colegiului Tehnic InfoEl Bistriţa. Mă aştept să facă lucrul acesta miercuri dimineaţa, la prima oră, şi mă aştept ca inspectorul şcolar general Camelia Tabără să-i accepte demisia. E singurul gest onorabil pe care îl poate face un dascăl şi un director de şcoală al cărui nume e, iată, în centrul discuţiilor despre un caz grav de corupţie. Puţin îmi pasă dacă a fost ideea domniei sale să ceară trafic de influenţă pentru câştigarea unui proces sau dacă a fost ideea altcuiva. Simpla prezenţă a numelui unui profesor într-o speţă cu miros de corupţie îl face incompatibil moral cu profesia în primul rând şi cu funcţia în al doilea rând. Spun asta pentru că un profesor trebuie să fie un model pentru elevi, iar un director un reper profesional şi moral pentru şcoala pe care o conduce. În cazul de faţă nu mai poate fi vorba despre aşa ceva.

Cum bine ştiţi mulţi dintre dumneavoastră, au fost puţine ocaziile în care am ratat şedinţele cu directori de şcoli. Mă interesează ceea ce ţine de şcoală şi atunci profit de întrunirile lunare de la ISJ ca să aflu noutăţile. De cele mai multe ori, mă aşez la o măsuţă apropiată de cea din prezidiu, îmi aşez scaunul să văd şi la prezidiu, şi în sală. În perioadele în care nu mă interesează discuţiile tehnice îmi place să studiez feţele celor prezenţi. Majoritatea directorilor sunt oameni simpli, împovăraţi de tot felul de griji, de mulţimea de acte pe care trebuie să le facă, au figuri obosite, nu sunt deloc eleganţi, dovadă că o duc prost cu banii. Vin de pe la ţară, din cine ştie ce colţ de judeţ, scriu nonstop la şedinţe în agende ca nu cumva să uite ceva şi nu le place să stea în faţă. Parcă îşi doresc să treacă neobservaţi, să nu se spună despre ei nici de bine, nici de rău. Pe undeva îi înţeleg. De fiecare dată când li se mai cere ceva am impresia că mai pun o cărămidă pe nenumăratele poveri pe care le au. Ca fostă profesoară care a avut de-a face cu sistemul extrem de birocratic, de fiecare dată îmi spun în gând că nu aş vrea să fiu director de şcoală pentru nimic în lume.

V-am spus toată povestea asta fiindcă mai există o categorie de directori de şcoli „din alt film”. De regulă sunt cei care se aşază în primul rând şi au un aer de „noi ştim mai bine şi nu ne prea interesează ce se spune”. La un moment dat chiar am scris despre ei, utilizatori de tablete, navigatori pricepuţi pe smart-uri. Ştiu că mulţi m-au ironizat şi mi-au atras atenţia că „oricine îşi permite o tabletă”. Sigur că e aşa. Departe de mine gândul să denigrez pe cineva care utilizează tehnica actuală, însă, în sala aceea cu oameni împovăraţi de gânduri, griji şi probleme, doi directori care navigau pe tablete şi se amuzau copios arătându-şi unul altuia câte ceva mi s-a părut a fi un tablou pe care l-am digerat cu greu. Unul dintre cei doi directori era Alina Puţura, ocupanta unui loc rezervat în primul rând pe care nu am auzit-o însă niciodată exprimând vreun punct de vedere strălucitor în materie de pedagogie. Dimpotrivă, aş spune. Am asistat chiar la o şedinţă la care era criticată pentru că nu-şi face deloc atractiv liceul. A bânguit ceva din categoria „vom face şi vom drege”, dar nu a făcut.

Am stat de vorbă în această seară cu Paul Brendea, bărbatul care s-a judecat ani la rândul cu doamna director de colegiu. Am încercat să aflu de la el dacă nu cumva a existat vreo tentativă de negociere, vreun dialog pe care să-l fi iniţiat „partea vătămată” care moştenise un teren ce se suprapunea peste cel cumpărat de el. Am aflat că nu, l-a dat direct în judecată. În mod normal, un profesor de vocaţie şi un manager de succes are tendinţa să apeleze mai întâi la dialog, să rezolve problemele, nu să creeze altele şi mai mari de tipul „să demolăm casa oamenilor”. Mi se pare că atitudinea din această speţă spune ceva despre doamna director.

Nu voi continua să înşirui aici părerile mele despre oameni, strict subiective şi nesusţinute de altceva decât de observaţii personale. Pentru mine a contat enorm tabloul acela cu doi directori care îşi etalau tabletele. Mi s-a părut o aroganţă gratuită, dar e o impresie şi atât. Acum avem în faţa ochilor nişte fapte: o profesoară, întâmplător director de şcoală, ajunge să obţină o sentinţă favorabilă pe căi necinstite prin care o familie trebuie să-şi dărâme casa. Mi se pare mult prea mult pentru a accepta ca doamna Alina Puţura să-şi mai păstreze funcţia. Demisia sa ar trebui să apară lipită pe uşa de intrare a Inspectoratului Şcolar Judeţean încă din această noapte. În rest, nu are decât să-şi dovedească nevinovăţia unde doreşte. După ce o va face, sunt convinsă că va putea susţine în secunda doi un concurs pe post şi-l va câştiga detaşat.

Cristiana Sabău