”Triumful talentului”, varianta locală

Am lucrat în televiziune ani buni ca reporter, dar am avut şi ocazia să petrec o vară în studiourile televiziunii naţionale la care lucram şi să fiu de faţă atunci când se creau formate de emisiuni. Oamenii de pe “sticlă” nu sunt regizorii acestor formate, ci actorii. Fiecare are în ureche o cască şi aude de la producător ce trebuie să facă. Producătorul are şi el un regizor pe care îl ascultă, iar în cazul formatelor cumpărate, cu toţii respectă o concepţie editorială. Dacă emisiunea vinde, cresc şi veniturile prezentatorilor, ale producătorului şi regizorului, dacă nu produce, e scoasă din grilă şi oamenii au buzunarele goale. Aceasta este fiolosofia la care se reduce totul în televiziunile comerciale care nu sunt nici şcoli, nici academii, nici săli de lectură, ci afaceri.

Emisiunea “Românii au talent” se desfăşoară după un format gândit de alţii. Întrucât faza de preselecţie are loc în mai multe locaţii presupune nişte costuri să deplasezi echipe cu sute de oameni şi camioane de tehnică peste tot prin ţară, apoi să-şi petreacă luni la montaj, apoi să intre live şi să nu dea rateuri. Fiindcă televiziunea e un business, cheltuiala trebuie recuperată şi, mai mult, formatul trebuie să aducă profit. Se întâmplă dacă la ea se uită multă lume, situaţie în care minutul de publicitate e tot mai preţios.

Întrucât “talentaţii” sunt cam aceiaşi, adică unii cântă, alţii dansează şi alţii fac diverse nimicuri, misiunea să atragă mai mulţi telespectatori le revine prezentatorilor/juraţilor. Ei trebuie să şocheze, să determine lumea să discute despre show ca să vină şi mai mulţi data viitoare să vadă ce va mai face X sau Y. Lumea vorbeşte dacă se creează controversă, dacă unii sunt în favoarea şi alţii împotrivă. Rolurile sunt bine împărţite între juraţi. Unii sunt răi, alţii buni. Sunt aleşi probabil şi în funcţie de ce ar fi în stare să facă. Cert este că în casca aceea mică pe care o poartă în ureche li se spune exact care e replica următoare şi gestul pe care trebuie să-l facă. După primul episod, pare că reţeta funcţionează. Au apărut foarte mulţi indignaţi de replicile Mihaelei Rădulescu, foarte mulţi afectaţi de starea emoţională a fetei pe care a „jignit-o”, alţii au mai văzut şi sărutul, alţii şi tăvăleala prin făină. Cu toţii vorbesc despre asta, iar data viitoare se vor uita şi mai mulţi ca să vadă ce va mai face. Este evident de ce show-ul e unul de succes.

Am evitat să scriu iniţial despre subiect, dar s-a ajuns cumva şi pe pagina mea de Facebook la discuţii despre “oroarea” care s-a putut întâmpla în legătură cu o fată din Bistriţa. Unii au spus cât de oripilaţi au fost, cât de indignaţi de replica şi de gesturile Mihaelei Rădulescu, însă comentariul care ne-a dat de gândit tuturor a mutat atenţia în altă direcţie: ce caută un copil într-un astfel de show? Interesant, nu? Pentru că întrebarea acestea ne duce mai departe şi ne face să ne întrebăm ce a fost în mintea părinţilor care l-au încurajat să participe la aşa ceva. Nevoia de notorietate la 14 ani? Nevoia de a-ţi valida “talentul” în faţa a milioane de ochi? Dorinţa de a pune mâna pe un premiu în bani? Nu ştim răspunsurile la aceste întrebări, dar ni le putem imagina. Toate sunt nişte nevoi false la vârsta adolescenţei în care părinţii mai ales ar trebui să fie preocupaţi ca odrasla să asimileze cât mai mult, să-şi construiască o carieră pe principii sănătoase şi să-i asigure toate condiţiile materiale pentru asta.

Show-ul “Românii au talent” nu e la prima ediţie. Am văzut în precedentele nenumăraţi oameni care s-au făcut de râs de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni. Nu aveau niciun talent. Au fost lăsaţi să intre pe scenă tocmai pentru că face parte din reţeta de succes a show-ului porţia de amuzament servită mulţimii însetate de batjocură. Românilor le place să-şi bată joc unii de alţii, sunt satisfăcuţi după ce au râs ca apucaţii de oameni care s-au născut mai mici sau mai mari, mai slabi sau mai graşi, care nu au voce şi nu îşi dau seama de lucrul acesta, de oameni săraci cu duhul. Nu trebuie să ai mai mult de un neuron ca să hăhăi ca apucatul când vezi un om diferit care a eşuat în toate palierele vieţii şi ţine să-şi mai adauge un eşec la palmares în văzul lumii.

Cât de educativ este să încurajezi un copil să dea din coate să-şi facă loc într-o astfel de adunătură?

Desigur că trăim în vremuri în care toată lumea vrea să aibă succes din prima şi fără prea mult efort, dacă se poate deloc. A funcţionat o vreme metoda miliardarilor de carton, dar pare să apună graţie DNA. Încă unii mai cred că se poate da lovitura peste noapte dacă eşti şmecher, însă din ce în ce mai multă lume începe să înţeleagă faptul că, în viaţă, au succes cei care au 1% inspiraţie, adică talent, şi 99% transpiraţie, adică mizează pe muncă. Există şi excepţii, e adevărat, dar ele nu au dat lovitura în niciun show televizat.

Câţi dintre voi vă mai aduceţi aminte care au fost câştigătorii celorlalte ediţii? Mai ştie cineva ce traseu au urmat în viaţă, la ce au utilizat banii din premiu? Nu am mai auzit mare lucru despre ei fiindcă, la fel ca şi câştigătorii la loto, s-au trezit într-o zi bogaţi şi nu au ştiut ce să facă mai departe. Nu le-a folosit la mare lucru nici aşa-zisul talent, nici banii pe care i-au câştigat în finală. Cum au venit, probabil că aşa s-au şi dus.

Întrebaţi-vă atunci: cât de educativ este să încurajezi un copil să caute drumul acesta şi să pornească pe el? Ce face şi ce spune Mihaela Rădulescu e total nesemnificativ. Se pare că face şi spune bine din moment ce discutaţi cu toţii indignaţi şi aşteptaţi să vină sâmbăta ca să vedeţi ce va mai face, cu ce va mai şoca. În schimb, fetele din trupa nu ştiu cum, în loc să-şi vadă de şcoală şi de lecţii, sunt extrem de preocupate de kilogramele pe care le vor etala la ediţia următoare şi de măsurarea talentului în competiţie cu nişte oameni fără voce, nişte circari şi te miri ce alţi ciudaţi. E cea mai bună cale de a reuşi în viaţă?

Cristiana Sabău

Notă: Schiţa „Triumful talentului” e scrisă de I.L. Caragial. Personajele sunt Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu, doi buni camarazi la o şcoală de provincie unde nu străluceşte niciunul printr-un prea mare sârg la învăţătură. Dacă-i deosebeşte totuşi ceva, afară de condiţia materială, este fără îndoială talentul lor aşa de diferit la scris.