Note de zece care nu au valorat nimic

Pe diploma mea scrie „licenţiat în filologie”. O bucată de hârtie intitulată „Certificat de absolvire a Modulului pedagogic” şi faptul că am luat concursul de titularizare m-au făcut pentru câţiva ani profesor. La Modulul pedagogic, respectiv la cele şase cursuri opţionale, în total 156 de ore, am luat cinci de zece şi un nouă. În prima mea zi ca profesor titular aflat în faţa unei clase, mi-am dat seama că notele mele mari nu înseamnă nimic.

În anul meu, erau două găşti distincte: una formată din cei care urmau Facultatea de Litere pentru ca să ajungă profesori, alta a non-profesorilor. Primii păreau decişi să se pregătească temeinic pentru scris pe tablă şi cărat cataloage, ultimii visau să ajungă scriitori, translatori, redactori şi nici măcar nu luau în considerare ideea să-şi petreacă fiecare zi atenţi la ceas şi plini de praf de cretă. Personal am avut o etapă în care am făcut parte din prima gaşcă, apoi m-am sucit brusc.

Cam prin anul doi, cred, ni s-a spus că nu vom putea ajunge profesori dacă nu urmăm Modulul pedagogic. Pe principiul „nu se ştie niciodată”, ne-am înscris aproape toţi. La Psihologie ştiu precis că ne plăcea tuturor fiindcă îl aveam profesor pe Mircea Miclea – ulterior ministru al Educaţiei. Ţinea nişte cursuri magistrale. La examen am luat zece. E tot ce-mi amintesc din partea teoretică a modulului. Pedagogie habar nu am cu cine am făcut. Ştiu sigur că nu am reţinut nimic, dar văd acum pe diplomă că am luat tot zece. Despre Metodica predării ştiu sigur că nu mi-a folosit la nimic, iar de la orele de practică, tot ce îmi amintesc este că am prestat la două licee de elită din Cluj, „Mihai Eminescu” pentru franceză şi la „George Coşbuc” pentru română. În pauze, stabileam cu elevii să nu facă pe deştepţii la orele noastre, să nu ne adreseze întrebări încuietoare – de care erau capabili – fiindcă exista riscul să ne strice notele şi să ne compromită şansele la burse. Cum eram doar cu cel mult doi ani mai mari ca ei, examenul de practică nu ne-a pus niciunuia probleme indiferent cât de prost am predat. Aveam să dăm cu capul de ele în prima zi în care apăream în faţa unor elevi cărora trebuia să le fim cu adevărat profesori, să-i învăţăm, să-i examinăm, să le dăm note.

În mod normal, încă din facultate, unui student ar trebui să i se spună că nu are vocaţie de dascăl. Aşa ar fi onest şi pentru el, şi pentru sistem, dar nimeni nu face lucrul acesta. Universitarii de specialitate au nevoie de studenţi ca să-şi formeze grupele, studenţii au nevoie de nişte hârtii pentru momentul în care „nu se ştie la ce sunt bune”. E un compromis general din care nu are nimeni de câştigat.

Apoi, eu mai cred că un profesor debutant ar trebui să apară mai întâi în faţa unei clase la început de ciclu: a V-a, a IX-a, să ştie de unde porneşte şi unde ajunge. În cazul meu nu a fost aşa. În primul meu an ca profesoară de română la Liceul cu Program Sportiv Bistriţa unde am ajuns în urma concursului de titularizare, am primit două clase a XII-a. Nu aveam idee ce au învăţat de la profesorii care au predat înaintea mea, mă îngrozea mai mult pe mine decât pe ei că examenul lor de bacalaureat (mi-era mereu teamă că vor pica toţi), aşa că primul meu an de învăţământ a fost oribil din acest punct de vedere. Am încercat să-mi împart materia, să mă ţin de planificări, dar nu mi-a ieşit. Mulţi dintre elevi aveau mari carenţe de exprimare verbală şi scrisă şi mi-am pus în cap să-i învăţ măcar atât: să vorbească şi să scrie corect în limba română. Până la urmă, îmi era clar că nu voi scoate din fotbalişti şi handbalişti cine ştie ce literaţi, dar aveam pretenţia că pot să-i învăţ să se exprime fără să-mi fie jenă că le-am fost profesoară. Nu ştiu dacă mi-a ieşit. Unii dintre foştii mei elevi spun că da. E posibil, dar nu sunt sigură.

În ce priveşte acel prim an în învăţământ, cred că nu a fost zi în care să nu fiu îngrozită de ideea că nu am predat bine, că nu am dat note corect, că nu am conceput cele mai bune subiecte la extemporale sau teze, etc. Ştiu că eram extrem de supărată pe tot Modulul pedagogic şi pe nemeritatele note de zece pe care le-am primit în facultate. Am avut marea şansă să întâlnesc la LPS profesori care m-au învăţat tot ce nu mă învăţaseră universitarii. Au făcut-o cu blândeţe şi cu înţelepciune. M-au temperat, nu m-au lăsat să trec în cataloage câte trei de trei în dreptul numelui unui elev– cum aveam tendinţa să fac de câte ori mă supăra câte unul care nu învăţa nimic şi başca era şi super obraznic – mi-au dat încredere că pot să fac meseria respectivă chiar dacă aveam impresia în fiecare zi că am eşuat lamentabil. Vă spun şi de ce aveam această impresie: în primul rând pentru că nu sunt dotată cu prea multă răbdare, iar în al doilea rând pentru că detest rutina. Nu pot repeta de zece ori într-o zi acelaşi subiect, nu pot vorbi de şase ori într-o zi despre „Floare albastră”. Am încercat mereu să mă reinventez de la o clasă la alta, să merg la cei mai buni înspre modelele cosmogonice care m-au fascinat în facultate la Eminescu, dar elevii păreau să nu mă înţeleagă. Le lipseau lecturi, le lipsea interesul. Faptul că nu vedeam strălucirea curiozităţii în ochii lor mă întrista.

Cred că m-am retras la timp din învăţământ, înainte să devin morocănoasă, o acritură de profesoară poreclită de elevi în fel şi chip. Am văzut destui colegi care nu aveau nici ei vocaţie, au tratat şcoala ca pe un loc de muncă, l-au detestat organic ei înşişi, ca să nu mai spun cât de urâţi erau de elevi. Cu chiu cu vai părăseau sala profesorală când suna, dictau diverse de la catedră, dădeau extemporale ca să nu asculte, etc., aşteptau vacanţele disperaţi.

Am văzut, în acelaşi timp, profesori adevăraţi, oameni înzestraţi cu talentul de a le transmite altora ceea ce ştiu, cu răbdarea şi înţelepciunea de a le corecta altora greşelile fără să-i pună într-o lumină proastă, cu capacitatea de a evalua corect şi a-i stimula pe alţii. Am avut de-a face cu astfel de profesori în şcoală, la facultate, în liceul în care am predat. Mereu m-am uitat la ei cu admiraţie. Pentru ei nu exista rutină. Fiecare oră era un nou prilej de a revărsa spre elevi sau studenţi tot ceea ce ştiau, ochii curioşi îndreptaţi spre ei erau un izvor din care îşi luau energia. Asta numesc eu o vocaţie de dascăl şi îi încurajez să intre şi să rămână în învăţământ doar pe cei care o au.

Ceilalţi, oricât de mult cred că vor putea să se obişnuiască în sistem, vor eşua lamentabil şi e păcat de copiii în faţa cărora se vor afla să piardă ocazia contactului cu un om născut să îi înveţe pe alţii.

Să fii profesor titular poate fi tentant pentru mulţi fiindcă lucrezi de la 8.00 la 14.00 cel mult – sunt zile când ai 2-3 ore – vacanţele sunt lungi şi vin la momentul potrivit, nu te dă încă nimeni afară din sistem dacă nu ai rezultate şi elevii tăi eşuează, ai cât de cât siguranţa locului de muncă (măcar un an), însă eu cred că nu ai ce căuta în sistem dacă nu ai vocaţie. În primul rând pentru că ocupi locul altora care au, iar în al doilea rând pentru că rişti să faci ceea ce nu-ţi place, iar asta te va face nefericit pe tine şi pe alţii.