Colibiţa staţiune? Poate de interes personal

Fotografiată din unghiuri favorabile, Colibiţa poate părea o „staţiune mai ceva ca în Austria”, cum scria deunăzi cineva din presa centrală. Numai că, ce să vezi, niciunul dintre cei care s-au repezit să citească articolul nu a fost de acord. În primul rând, Colibiţa nu e staţiune, iar eu nici nu cred că va deveni prea curând. În al doilea rând, în afară de natură, nu are nimic de oferit, iar natură frumoasă găseşti peste tot în România.

Întâmplarea a făcut să merg sâmbătă dimineaţa spre Colibiţa la Bike Fest. Ghinionul meu a fost că am prins un ambuteiaj la ieşirea in Prundu Bârgăului spre Bistriţa Bârgăului unde, aşa cum se ştie, e ziua târgului de animale. Un nene cu un IMS – mai circulă şi maşini de-astea, să ştiţi – căra o vacă pe care o ducea la vânzare. A reuşit să formeze în spatele lui o ditamai coloană. La un moment dat, şi-a găsit în sfârşit loc de parcare printre căruţe şi am putut schimba în sfârşit vitezele după ce ne-am târât cu toţii în spatele lui, ca melcii. Din spate a venit însă unul turbat rău. A intrat în depăşirea întregii coloane, iar cum drumul era îngust, a ajuns cu roţile din stânga pe acostament – mai avea puţin şi se răsturna – şi a lăsat în spatele lui un val de pietre, bolovani şi praf. A sărit bolovănişul pe parbrize ca mingile de ping-pong, în timp ce bovina de la volan a dispărut în norul de praf pe care l-a ridicat. Sunt sigură că toţi din faţa şi din spatele meu au rămas cu întrebarea: Cine, naiba, i-a mai dat permis şi acestei creaturi odioase? Probabil unii cu vilă la Colibiţa.

Ca una care scriu zilnic despre tot soiul de drumuri pe care se toarnă de zor asfalt, deşi duc spre sate cu zece locuitori toţi bătrâni care nu au mai ieşit din curţi de un secol, mă întreb de ce nu i-a trecut prin minte ilustrei noastre conduceri judeţene să asfalteze un drum pe care circulă sute şi mii de oameni cât e week-endul de lung şi vacanţa de mare. Bun, să zicem că drumul e prins în planuri şi proiecte care se vor realiza, dacă se vor realiza, pe exerciţiul financiar din 2100 şi ceva. Până atunci însă nu putem aplica nici măcar nişte amărâte de tratamente bituminoase? De la înălţimea jeep-urilor de serviciu, reparate din bani publici şi alimentate cu cardul nu mai vede nimeni că acest drum e unul bolnav, îngust, rupt în şaptezeci de mii de locuri şi extrem de periculos? Mai bine dăm 2 milioane de lei pe nişte pietre pe care le aruncăm aiurea pe DJ 151 pe care-l stricăm decât să facem un lucru de care e extrem de mare nevoie?

Sunt convinsă că de la înălţimea jeep-urilor, drumul pare chiar ok. În fond, cine a avut bani de vilă la Colibiţa e puţin probabil să nu aibă 4×4 personală sau de la job. De ce să-i pese de proletarii cu Dacii sau alte mijloace de transport? Oricum, ei degeaba vin la Colibiţa. După două opriri pe baraj pentru poze, alt mod de a-şi petrece timpul în jurul lacului nu există. Bine scria unul la textul de promovare a localului lui Vasile Coruţiu care, se ştie, stă foarte bine la capitolul PR. Oamenii însă scriu: „E super la Colibiţa. Manele, cocălari, grătare, mâl, serveţele peste tot (dovadă că lipsesc WC-urile publice-n.a), drumuri proaste, servicii scumpe, mâncare scumpă, aglomeraţie, cămătari la fiecare colţ. Sunt fraieri ăia care se duc în Austria. Nu ştie ei ce e frumos” sau altul care adaugă “probabil e atracţie pentru cei din zonă însă să baţi nişte drumuri mizerabile şi să plăteşti 100 de Euro pe noapte într-o zonă care nu îţi oferă nimic decât natură? O fi natura frumoasă, însă după două zile te plictiseşti şi nu prea ai ce face în zonă. Fără restaurante variate, magazine, oraşe pitoreşti în zonă, muzee, cum îţi umpli timpul? Nu se poate compara cu o zonă ca Innsbruck sau Salzburg în Austria”.

Evident că nu se poate compara fiindcă acolo nu şi-au făcut vile în jurul lacului toţi cei care au împărţit după bunul plac, în anii 90, pământul expropiat din jurul lacului Colibiţa, membri în comisii de fond funciar, politruci care au avut reprezentanţi sau pile în aceste comisii, securişti vechi sau noi, diverşi oameni de afaceri care şi-au clădit imperii jecmănind statul. Cu toţii au pus stăpânire chiar şi pe luciul apei de nu mai ştie nici balaurul pe de fundul lacului care şi cât a luat cu japca. În fiecare week-end, viloşii o iau cu tracţiunea integrală spre munte, fac grătare, beau de sting, chefuiesc unii cu alţii, fac pe generoşii invitându-şi prietenii la cabană, se scaldă în lac, se dau cu barca şi, vezi Doamne, se relaxează trăgând cu ochiul, invidioşi, la vecini să vadă ce şi-au mai făcut la vilă, cu cine chefuiesc acum, cui au dat cabana. E limpede ca lumina zilei că nu au niciun chef să-i deranjeze nimeni, nici într-un caz proletarii cu pătura care vin să admire lacul dintr-un unghi din care ar putea vedea cum cei de la Fisc beau bere cu oamenii de afaceri necontrolaţi de un secol, cum procurorii coc vinete cu infractorii – evident netrimişi încă în judecată, deci beneficiari ai prezumţiei de nevinovăţie – şi politicienii se pupă-n bot cu securiştii ascultându-se de data aceasta direct, fără fire cuplate prin aparate. Paparazzi cu telefoane mobile le trebuie ăstora? Nu-i de ajuns că mai scapă câte o invitată facebookistă câte o poză pe net în care se laudă cum a fost ea la cabană şi a avut parte de tratament preferenţial?

Mă amuză teribil munca în zadar a tuturor comitetelor şi comisiilor care vor să facă ordine la Colibiţa pentru declararea ei ca staţiune, vezi Doamne! În realitate, niciunul care a pus stăpânire pe marginile lacului nu vrea lucrul acesta. Cel mult, cred eu, Colibiţa ar putea fi declarată staţiune de interes personal a tuturor celor enumeraţi mai sus. Noi, restul, aplicăm pentru Austria din timp. Ne costă mai puţin şi măcar scăpăm de tablouri cu cocălari care se pretind a fi elite. Ei se merită unii pe alţii şi se distrează pe măsură. Propun să nu-i mai deranjăm că ne vom trezi, naibii, cu nişte ziduri mai ceva decât cel chinezesc şi nu vom mai vedea insula din mijlocul lacului decât din elicopter.