Cum mi-a schimbat destinul Revoluţia

I-am ascultat pe foştii revoluţionari vorbind, oarecum cu resemnare, despre cei 26 de ani scurşi din decembrie 1989 şi despre uşurinţa cu care este uitat acel moment şi pentru că nu se mai discută prea des despre el şi nu spunem fiecare cum ne-a schimbat traseul vieţii. Cred că e de datoria mea să fac lucrul acesta.

Revoluţia din 1989 m-a prins acasă, în vacanţa de iarnă. Eram elevă în clasa a X-a la Liceul Mecanic unde fusesem repartizată după ce nu reuşisem să intru la Liceul Pedagogic Năsăud, deşi avusesem medie mai mare decât cei care intraseră. A fost primul meu eşec răsunător din viaţă care m-a marcat şi mi-a tăiat foarte mult din curaj. Am urât Liceul Mecanic, mirosul de salopete pline de ulei, atelierul mecanic. Mă şi vedeam condamnată la o viaţă de chin, teroarea începând de pe băncile şcolii cu materii precum Rezistenţa materialelor şi alte aberaţii din care nu înţelegeam nimic şi nu mă interesau deloc. Mai exista opţiunea să mă transfer la Liceul Agricol Teaca şi să devin, cel mult, tehnician agricol. Ambele variante mi se păreau horror şi încă de pe atunci mă vedeam condamnată la o viaţă de chin.

În iarna aceea caldă din 1989 s-a întâmplat ceva miraculos. Dintr-o dată se vedeau zorii unei alte vieţi. În liceu s-au format clasele teoretice, apăruseră profilele real şi uman şi se întrevedea şansa să faci şi altceva decât te obliga sistemul comunist. Cum mi-am dorit foarte mult să fiu jurnalist, am început să mă pregătesc serios, încă din clasa a XI-a, să dau admitere la singura facultate de profil din ţară care era la Bucureşti. Parcă acum văd broşura şi îmi amintesc de spaima trăită când am văzut că sunt doar 60 de locuri. Nu m-am simţit pregătită şi am aplicat la Litere, la Cluj, unde am avut parte de patru ani minunaţi în care am învăţat foarte multe şi am avut apoi şi ocazia să văd cum e la catedră, profesie spre care mă îndreptasem iniţial crezând că e visul vieţii mele. După câţi ani în care am lucrat şi ca profesoară, şi ca jurnalist, m-am convins că nu am vocaţie de dascăl şi că nu pot sta la mijloc între două lumi. Aşa a început marea mea aventură de două decenii ca jurnalist care a început cu un concurs dat în toamna lui 1996 la Mesagerul de Bistriţa-Năsăud, primul ziar independent din judeţ, a continuat cu Ziua de Ardeal, Mediafax, Europa FM, Realitatea TV, etc. Am dat un singur concurs, la Mesagerul. Ceilalţi m-au ofertat pe baza a ceea ce demonstrasem deja.

Au fost ani miraculoşi în care am făcut toate genurile de presă, motiv pentru care nu cred că s-a întâmplat vreodată, în 20 de ani, să lucrez într-un singur loc. Nu am avut nevoie de pile, nici de intervenţii să fiu angajată. Pur şi simplu, am crescut profesional într-un mediu concurenţial în care au contat următoarele: să fii disponibil la orice oră, să fii rapid, să ai idei, să cauţi ce nu au găsit alţii, să priveşti din alt unghi decât au făcut-o ceilalţi, să nu oboseşti niciodată, să nu îţi dai jos haina de jurnalist nici în somn, să mergi pe stradă ca un radar cu ochii veşnic deschişi şi cu aparatele la tine ca să poţi demonstra ce ai văzut, să vezi în orice întâmplare şi în orice om un subiect, să te uiţi la ştiri ca un chirurg la un corp uman desfăcut, să te reinventezi de fiecare dată, în fiecare dimineaţă şi nu pentru că asta aşteaptă alţii de la tine, ci pentru că asta aştepţi tu de la tine. În 20 de ani de presă, cred că am avut cel mult trei concedii mai lungi de două săptămâni. Pentru mine săptămâna nu s-a încheiat niciodată vineri şi nu a început nicicând luni. Să tot fie vreo două revelioane la care nu am lucrat, dar, de cele mai multe ori am făcut-o cu bucurie şi cu pasiune în pieţe publice, pe pârtii, alături de oameni minunaţi care făceau haz de necaz că mai trăim încă un revelion la muncă. Preţul pe libertatea de a face ce-ţi place a fost plătit adesea scump, dar, dacă ar fi să aleg din nou calea pe care să merg în viaţă, nu aş da pentru nimic în lume cei 20 de ani de aventuri profesionale şi experienţe de viaţă pe nicio stare de confort, pe niciun job normal care mă trimite vineri la 12.00 acasă şi mă aşteaptă luni, la opt, la birou.

Ce vreau să spun este că nu au fost ani uşori pentru mine şi nici pentru alţii ca mine, oameni simpli pe care familiile nu i-au putut ajuta cu nimic altceva decât cu sprijinul din anii lungi de şcoală. Cu toate acestea, am reuşit să ne urmăm visele pentru că am putut învăţa, am putut munci, am putut face ceea ce ne-am dorit noi şi nu ce au vrut alţii. Sunt doar parţial de acord cu Nelu Benţa care zice că e greu pentru tinerii din ziua de azi să-şi găsească joburi bune dacă nu sunt înregimentaţi politic. Eu cred că marile companii nu dau doi bani pe recomandările nu ştiu cărui politician, la fel cum trusturile la care am lucrat eu nu m-ar fi ţinut în veci pururi dacă îmi punea pile vreun oarecare din politică sau chiar din business. Doar în administraţie – unde nu se pune preţ pe calitate şi competitivitate – e loc de cărători de mape şi tăietori de frunze la câini. Doar acolo politicul poate „interveni” la angajare. În rest, te recomanzi singur cu ceea ce ştii şi eşti dispus să faci. E drept că discrepanţele între oameni sunt mult mai evidente azi, dar niciodată nu a fost uşor să răzbeşti într-o lume a aparenţelor şi a ipocriziei în care contează foarte mult forma şi destul de puţin conţinutul.

În ciuda tuturor lucrurilor rele care s-au petrecut în cei 26 de ani, eu cred că acestea sunt indiscutabil mai mici faţă de binele pe care l-a adus libertatea de a face ceea ce ne place, de a spune ce credem, de a alege fiecare dintre noi şi nu alţii în locul nostru. Democraţia nu a adus confort pentru toată lumea. E adevărat. Unora le este în continuare greu şi foarte greu, altora le este nejustificat de bine. Între aceste două extreme însă se poate trăi onorabil dacă înţelegi de tânăr că destinul ţi-l faci singur, dacă nu oboseşti niciodată să înveţi lucruri noi, dacă nu te plafonezi, dacă îţi spui în fiecare zi că se poate în loc să susţii contrariul, dacă faci ceva să schimbi ceea ce nu merge în viaţa ta. Nicio societate, oricât de grozavă ar fi, niciun sistem, nu va putea gândi şi acţiona în locul nostru. Suntem liberi, dar în acelaşi timp, responsabili de ceea ce alegem.

Mai ales noi, cei care am trăit în comunism şi ştim exact cum a fost, le datorăm recunoştinţă celor care ne-au redat libertatea şi demnitatea de oameni. Eu, una, sigur le datorez eroilor ştiuţi şi neştiuţi, şansa de a-mi trăi viaţa într-un mod extraordinar fără să fiu condamnată de un regim la o existenţă banală.