Adică atunci când ajungi să simți asemănător cu vecinu’ și vecinul cu tine și tot așa până când întreaga mulțime palpită în același ritm, strigă toți subit și surprinzător pentru câte unul “ Jos regimul!”, înjură vreun fotbalist care a dat greș deși de obicei nu folosesc astfel de cuvinte, aplaudă frenetic ceva ce pare să placă tuturor. Atunci când sufletul mulțimii îl conduce și pe al tău.
La biserică mi s-a părut întotdeauna deosebit acest suflet al mulțimii pentru că am simțit întotdeauna că acolo este sufletul lui Dumnezeu, acela din care au fost desprinse toate sufletele noastre și pe care, astfel, din bucățele, adunându-ne acolo în casa Lui, îl întregim noi toți. Poate de aia am avut impresia că e bine ca fiecare să vină cu acest gând acolo și să-și lase sufletul în pace să-și facă treaba fără să-l distragă cu tot soiul de gânduri la nevoile zilnice sau la suferințe.
La slujba din Noaptea de Înviere m-a surprins o gloată de oameni care se înghesuia teribil să ajungă în față să vadă. Niște oameni pentru care slujba a devenit un prilej de “du-te vino” și care, pe când și-or fi atins scopul de a fi în față, se va fi terminând slujba.
Dar, în fond, ce e viața decât un “du-te vino” continuu pentru acela care nu mai cunoaște un „încotro”? Atunci când “a merge” pierde acel „spre” și devine „a vagabonda…”
Îmi doresc ca Lumina Învierii să ne aducă fiecăruia un “spre” al nostru!
HRISTOS A ÎNVIAT!
Andreea Coroian
Sumara observatie ma face sa cred in ” pamantenismul ” autoarei.