Am fost şi eu pelerin

Să te retragi în singurătate ca să fii doar tu cu tine şi cu Dumnezeu e ceva ce au făcut oamenii dintotdeauna. Unii au ales munţii, alţii peşterile, alţii au ales compania altor oameni aflaţi în acelaşi proces de căutare a divinului la fel ca şi ei. Ultimii au format mănăstirile cu viaţă de sine (mai precis individuală cum e Mănăstirea Agapia din Moldova unde măicuţele au fiecare casele lor şi se întâlnesc doar la rugăciune) sau cu viaţă de obşte, cum sunt majoritatea. Asta înseamnă că fiecare călugăr sau călugăriţă are un rol bine determinat în comunitate. Locuiesc sub acelaşi acoperiş, în chilii, unii se ocupă de curăţenie, alţii de pregătit masa, unii lucrează în grădină, alţii pictează icoane sau ţes covoare. Şi un tip de mănăstire şi altul au stareţ, un conducător, care se ocupă de treburi administrative şi care, împreună cu preotul duhovnic, practic conduce mănăstirea.

Pe vremea când eu am vizitat aproape toate mănăstirile din Moldova, Dobrogea, Valea Oltului şi Ardeal viaţa monahală era la începuturile ei democratice. Studenţi fiind, eram primiţi foarte bine peste tot, cazaţi, hrăniţi, fără să ne coste ceva. Ce-i drept, nu eram nici noi pretenţioşi şi încercam, în măsura posibilităţilor, să dăm o mână de ajutor la treburile mănăstireşti. De exemplu, în mănăstirile de călugări, unde era mare problemă cu ordinea şi curăţenia din casele de oaspeţi, noi, fetele, scuturam, spălam, ştegeam praful, lăsam lună şi bec. În cele de măicuţe, băieţii, colegii noştri, mai spărgeau lemne, cărau fân sau ajutau la diverse munci mai grele. La plecare, primeam iconiţe, binecuvântări şi câteodată şi bani de drum ca să ne putem plăti trenul până la următoarea mănăstire spre care ne îndreptam. În câteva veri, pot să spun că am fost în pelerinaje aproape câte o lună în fiecare vacanţă de vară, am bătut ţara cu rucsacul în spate făcând mulţi kilometri pe jos, cu bani puţini sau deloc. Ne-am făcut prieteni printre călugări, mulţi dintre ei intelectuali rasaţi, oameni cu multă carte şi cu simţul umorului care se amuzau teribil pe seama noastră când adormeam cu toţii buştean, în genunchi, la Miezonoptică, slujbă la care ei erau mai treji decât la altele de peste zi. Ne spuneau atunci că o mână de mănăstiri din toată ţara se roagă fără încetare (când una termina rugăciunea începea alta) pentru neam şi ţară. I-am crezut pe cuvânt şi încă mai cred că se întâmplă aşa. Uneori, mă gândesc la asta ca la o gură de oxigen pentru o ţară în care tot mai multă lume nu ştie, nu poate sau nu vrea să se roage.

După ce a trecut perioada romantică a anilor 90, am avut ocazia să mă întorc în unele mănăstiri pe care le vizitasem în studenţie şi m-a frapat să constat cât de mult s-au schimbat. De la bisericuţele modeste în care singura lumină era cea a lumânărilor s-a ajuns la adevărate palate cu marmură neagră, cu locuri de cazare pentru pelerini în regim hotelier, cu taxe pentru parcare, intrat, fotografiat, stat, mâncat. Ce-i drept nici măcar nu mi-ar fi trecut prin gând să nu plătesc orice serviciu, dar primul meu impuls a fost să plec repede. Mănăstirile în care am ajuns nu mai semănau cu cele pe care le ştiam. Erau, mai degrabă, „obiective turistice”.

Când încă mai lucram în televiziune, an de an, de Adormirea Maicii Domnului eram trimisă la Mănăstirea Nicula pentru că Realitatea TV nu putea rata cel mai mare pelerinaj din ţară. Mergeam cu o zi înainte cu operator, tehnicieni şi transmiteam în direct diverse momente din slujbele care începeau încă de pe 14 august. Eram obligaţi să dormim în maşini fiindcă era puhoi de lume şi era exclus să se găsească vreo cameră în care să ne odihnim. Am înţeles asta. Că mănăstirea ne ignora nu era ceva ce să ne frapeze (călugării erau foarte ocupaţi cu alţi oaspeţi), eram însă foarte prost primiţi mai ales de pelerini cărora preoţii şi chiar ierarhii le spuneau în predici că televiziunea este „dracul”, iar ei credeau că toţi cei care au un microfon în mână sunt diavoli cu coarne.

Aşa se face că nu eram lăsaţi în ruptul capului să ajungem în preajma icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi nici să filmăm în condiţii decente când se înconjura biserica la miezul nopţii. Ne călcau în picioare, ne îmbrânceau, ne înjurau. Oameni, aparent credincioşi şi plini de evalvie, erau gata-gata să ne sfâşie. Dacă unul ar fi ridicat pumnul la noi, ceva mă face să cred că ar fi năvălit toţi să ne snopească în bătaie convinşi că fac ceva bun: salvează lumea de la răul magistral personificat de noi, o biată echipă de televiziune, oameni care-şi câştigau pâinea astfel fără să fie direct responsabili de fenomentul intitulat „televiziune” şi răul pe care acesta l-a creat în lume, direct proporţional cu binele, de altfel. Ca să nu mai amintesc că am trăit momente groaznice la Nicula unde erau câteva toalete ecologice la zeci de mii de oameni şi puţea îngrozitor, unde unii mergeau „în coate şi genunchi” în jurul bisericii de lemn, iar apoi se duceau la medici să-i panseze. Mi s-a părut greu de suportat atât de multă lipsă de organizare, igienă şi atât de multă ipocrizie. De fiecare dată, abia aşteptam să vină după-amiaza zilei de 15 august şi să plec. Nimic nu-mi inspira nici linişte, nici pace, nici rugăciune. Dimpotrivă! Pelerinajul de la Nicula îmi crea o stare de nervi care-mi trecea cu greu.

Apoi, am mai avut ocazia să trec pragul mănăstirilor de pe la noi. Salva mi s-a părut, de departe, cea mai opulentă. Nu am înţeles şi nu nu înţeleg de ce e nevoie de marmură neagră, de tot felul de materiale extrem de scumpe pentru construcţia unei mănăstiri. Nu pricep nici de ce trebuie acceptate donaţii constând în maşini 4×4 de la puşcăriaşi marca Gigi Becali şi de ce trebuie invitat preşedintele României la hram unde să se laude că „este aici o măicuţă care s-a rugat pentru mine”. Chiar dacă ar fi, de ce trebuie spuse public lucrurile acestea? Chiar nu am înţeles ce legătură au viaţa monahală cu toate aceste şarade. La fel, nu pricep de ce la Mănăstirea Piatra Fântânele trebuia făcut ditamai monstrul de fier şi nu am idee de ce toate mănăstirile construiesc şi nu mai termină niciodată. Pot să înţeleg că mereu e ceva de făcut, dar mi se pare că totuşi e deturnat mult sensul monahismului. La toate sărbătorile e plin de politicieni, se iau scame, se spun vorbe linguşitoare, se cer bani. Nu cred că acesta este rostul monahismului. De fapt, ca să fiu sinceră, am ajuns în etapa în care nici nu ştiu care e în afară de cel pe care l-am menţionat deja mai sus, legat de rugăciunea continuă.

În ultima vreme am înţeles că nu poţi fugi de tine indiferent unde ai fi şi nici nu te poi regăsi nicăieri în altă parte decât în tine. Pentru asta nu e nevoie să calci pe marmură neagră şi nici să te îmbrânceşti stând la coadă la moaşte sau icoane. Nu trebuie să faci altceva decât să te opreşti şi să te „închizi în cămara ta”, adică în tine. Cel mai frumos pelerinaj este cel în care te descoperi ca fiind o fiinţă unică, minunată, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nimeni nu va putea vreodată să te descopere aşa cum numai tu o poţi face. Iar când afli cine eşti, atunci fiinţa ta rosteşte cea mai profundă rugăciune.

Cristiana Sabău