Am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple

O zi binecuvântată de sâmbătă, zi Sfântă de sărbătoare, Naşterea Maicii Domnului. Am plecat din oraş în căutarea odihnei de o zi, a ruperii de realitatea tot mai complicată şi greu de suportat a vremurilor în care trăim. Am împachetat, ne-am urcat în maşină şi am plecat. Modestele noastre aşteptări de la scurta incursiune în viaţa de la ţară s-au dovedit însă a ne da din nou peste cap întregul sistem de valori la care ne raportăm.

Petre, pune calul la căruţă şi cere lui Ileană cele mai bune cergi de lână pentru „domni”… Ileană aduce unele cu fir de lână, …Petre, o întoarce înapoi să le aducă pe acele cu noduri, că „doar n-oi pleca  în sat cu aiestea”. Cu o scurtă comandă, Petre îi mai cere Ileanăi să îi aducă „o chimeşă” şi o pereche de „păpuci”. Ileană, aleargă…şi tace…

Purcedem în sat. Oamenii, ca în orice zi de mare sărbătoare, vin de la Biserică şi ies „la uliţă”. Capetele se întorc după noi, acolo pe unde trecem. Noi, „domnii”…ochelari de soare pe ochi, aparat de fotografiat, haine de firmă, telefoane mobile de ultimă generaţie şi o stare de bine dată de experienţa plimbării cu căruţa, la care se mai adaugă poate şi o atitudine de „orăşeni”, de regulă percepută din principiu de către cei de pe uliţă ca una de superioritate, sau cine ştie…

Ajungem la Ioană să mai punem un cal la căruţă. Alături de ea, cele două fiice, soacra şi o soră. Ioană, cap de familie, soţul fiind plecat la muncă în ţară…Ea, singură cu întreaga gospodărie pe cap, animale (şi nu puţine şi de toate felurile), duce o viaţă fără aşteptări…Am văzut însă în ochii ei o seninătate şi o împăcare cu sieşi care o fac să meargă mai departe, resemnată. Povestea cu noi…în picioare şi cu mâinile strânse la piept, atentă la răspunsurile pe care le dă întrebărilor domnilor…pentru că din partea ei nu a venit nicio întrebare. Era acolo, cu ochii mari, luminoşi şi cu o faţă care forţa un zâmbet, să mulţumească „domnii de la oraş”.

Am plecat la mătuşa Ioană din vale. Pe drum însă simţeam cum sufletul intră într-o altă dimensiune. Lăsând-o pe Ioană în urmă, simţeam cum conştiinţa începea să ne spună parcă, „ Aici sunt adevăratele valori, aici românul îşi duce o viaţă în care nu are mari aşteptări şi îşi poartă cu tărie credinţa în Dumnezeu în tot ceea ce face”.

Ajunşi acolo, căruţa a oprit în faţa casei ei, fără ca eu să pot coborî pentru moment din ea. Intrasem într-o stare de linişte, pe care cu greu o poţi descrie în cuvinte. O casă bătrânească, acoperită cu şindrilă şi înconjurată cu ligheane şi oale care atârnau de pereţii din lemn ai acesteia. Erau însă aşezate cu rânduială. La stânga casei, grajdul care adăpostea vacile, caii şi porcii. Prin curte găinile, şi câinii legaţi. Mătuşa ne strânge în braţe şi ne sărută spunându-ne: „Haideţi mândrucii mamii, intraţi”. Şi am intrat. Nu am văzut nici frigider, nici maşină de spălat vase, nici cuptor cu microunde, nici computer sau tabletă, ori instalaţii de home cinema, ori altceva fără de care viaţa este imposibilă ! …oare ?…şi iată că viaţa ei este posibilă, cu un reşou, un pat, un scăunel pe care era desenat cu creionul un cadru de joc de moară („pe care mai joacă, sara, cu fecioru’ aiesta”- al ei, n.n.) vasele de bucătărie aranjate la locul lor şi o masă la capul patului pe care Biblia era nelipsită. O cameră, atât, în care mătuşa îşi crea universul existenţial al vieţii ei până la sfârşitul acesteia, şi în care nu mai are nimic de făcut decât să se pregătească să stea cu privirea plecată în faţa lui Dumnezeu, mai târziu, oricând.

În spatele casei, pe coastă, ne-am aruncat în iarba moale de sub meri, priveam cerul şi ascultam păsările cântând. Cum era posibil să ne mulţumească o astfel de stare ? Cum era posibil să începem să ne gândim la valorile adevărate la care poate trebuie să începem să ne raportăm?

…ulterior am întâlnit-o şi pe Mărie, căsătorită la 16 ani, mamă a unui băiat de 22 ani căruia îi face casă lângă ea („să îl ţină lângă ea aproape la bătrâneţe”), şi care împreună cu tatăl era plecat la muncă. Aceeaşi casă şi gospodărie, aceleaşi preocupări şi greutatea de a le duce singură pe umeri, însă, cu o fericire şi o mulţumire de nedescris, declarată dealtfel direct nouă.

Am plecat… cu o parte din suflet lăsată în acele locuri. A doua zi, ne-am reîntors la oraş, fără a schimba prea multe cuvinte pe maşină şi fără a asculta muzică la radio. Curios…

Am gândit atunci că binecuvântat este acest popor al nostru iar Ileană, mătuşa Ioană, Mărie, Ioană şi multe alte femei ca ele, prin plecarea capului şi prin ascultarea lor, prin naşterea de prunci şi valorile la care se raportează, contribuie la mântuirea acestuia.

Când oare vom învăţa să facem acelaşi lucru? Când oare ne vom învăţa pe noi şi copiii noştri să ne bucurăm de lucrurile simple? Şi când oare vom învăţa să ne iubim şi să ne respectăm necondiţionat?

P.S. La plecare, am întrebat-o pe mătuşa Ioană, ce să îi aducem când vom mai veni la ea? După ce a gândit, cu o ezitare în glas şi cu faţa arzând de ruşine îmi spune: „Apoi, dacă nu ţ-oi cere prea mult, un radio dintr-acela mic, de pus pe masă, mândrucu’  mamii.”

Alexandru Oprean