Aţi face schimb de case în concediu?

Bistriţa abundă de case imense, construcţii de toate felurile, unele frumoase, altele odioase, care nu au nicio altă utilitate decât aceea de a le arăta vecinilor, rudelor şi prietenilor cât de mult a avut şi putut cineva să investească. Reprezintă un reper al bogăţiei şi al standardului de viaţă înalt, cred cei care le-au ridicat.

Până la urmă, dacă e să fim sinceri cu noi înşine, nu avem nevoie de mai mult de o cameră în care să dormim, alta în care să mâncăm şi o baie în care să ne spălăm, aşa orăşeni cu ifose cum suntem. Restul încăperilor nu au niciun rost, cel mult unul de depozit pentru obiectele pe care nu le folosim, deci inutile.

Premisa potrivit căreia îţi faci o casă mare ca să-ţi încapă rudele şi prietenii care vin în vizită mi se pare, la ora asta, un cretinism. Există nenumărate pensiuni unde îţi poţi caza rudele care vin o dată pe an la tine şi restaurante în care poţi să le inviţi la masă. Ca să nu mai zic de prieteni cu care merită să explorezi cât mai mult din zona în care te afli. Oricâte calcule ar face oricine pe mine nu mă convinge absolut nimeni de pe pământ că e mai ieftin să-i ţii la tine acasă unde să benchetuieşti până la miezul nopţii spre disperarea vecinilor. În fond, investeşti bani în construcţia unei case mari, apoi în întreţinerea ei ca să ce? Pentru că vine X la tine o dată într-un deceniu şi atunci trebuie să-i prezinţi covoarele, tapetul şi vesela?

Una peste alta, nu ştiu dacă doar mie mi se pare sau e adevărul pur, dar românii ţin prea mult la casele lor, le-au transformat în adevărate icoane la care se închină din fragedă tinereţe – când iau credite pe 40 de ani – până aproape de moarte când plătesc ultima rată. E plin Facebook-ul de fotografii cu florile din grădină, cu copacii şi gazonul din curte, cu grătarul pe care sunt prăjiţi micii în fiecare sfârşit de săptămână, lucruri pe care le poate vedea şi face oricine pe câmp, aiurea, fără să fie scavul unei construcţii imense, cu două sau trei etaje şi „n” camere, toate goale, dar pline cu obiecte scumpe şi neatinse cu anii. Mă amuză copios să văd că deţinătorii de case au parcă un obiectiv comun: să arate pe Facebook tuturor ce modificări au făcut, pe cine au avut invitat la masă, ce plante au mai înflorit prin curte, lucruri la care, cred ei, muritorii de rând din apartamente nici nu ar îndrăzni să viseze.

Partea cea mai amuzantă e că deţinătorii de case sunt atât de legaţi de ele încât dacă îndrăzneşti să le spui că nu au pus bine gazonul, perdeaua nu e potrivită sau nu au abonament la firma de securitate potrivită, ţi-i transformi în duşmani şi te taie de pe lista invitaţilor la grătar, mă gândesc. Aşa că nu ai încotro şi trebuie să le lauzi monstruozităţile betonate chiar dacă nici prin gând nu ţi-ar trece aşa ceva dacă ar fi să fii sincer.

M-am gândit la bistriţenii deţinători de case imense fiindcă, de curând, am văzut un site pe care oameni din toată lumea fac schimb de case pentru concediu. Am văzut acolo nişte locuinţe drăguţe şi cu bun gust în Paris, Londra sau New York pentru care aş fi aplicat în secunda doi, locuinţe nesimandicoase deţinute de oameni cu mintea deschisă, capabili să lase cheia unui străin de dragul unei experienţe în casa lui.

Magnific de-a dreptul! Poate vă aduceţi aminte că există şi un film pe tema asta cu două tinere care fac schimb de locuinţe de Crăciun. Graţie provocării, ajung amândouă să trăiască o mare iubire, iar sărbătorile care se anunţau triste pentru ambele devin cele mai interesante experienţe de viaţă. Când am văzut filmul, mă gândeam că e simplă ficţiune, dar, descoprind acest site, am realizat că oamenii fac de mult timp genul acesta de schimburi. Fără nicio rezervă, spun pentru ce şi cine e potrivită casa lor, ce pot vedea în jur, ce au la dispoziţie oaspeţii. Te poţi uita la fotografii, vezi dacă îţi place atmosfera, dacă îţi convin condiţiile, regulile gazdei. Totul e firesc, natural, nu e forţat şi spoit ca să dea bine.

Dincolo de oportunitatea în sine – un concediu în care nu îţi plăteşti decât drumul – care mi se pare pur şi simplu fabuloasă, cred că cel mai important lucru pe care ar trebui să îl înţelegem de aici este cum se raportează străinii la lucruri. Casele, maşinile, computerele nu sunt nişte idoli la care se închină, sunt pur şi simplu nişte obiecte care îţi pot face viaţa mai bună sau mai rea. Dacă nu te ataşezi de ele ca de o fiinţă, să zicem, nu ai cum să suferi pentru că le folosesc şi le strică alţii sau pentru că le uzează. Pur şi simplu, unii oameni au atins stadiul mult mai avansat decât al multora dintre noi atunci când spun: poftim cheile de la casa mea, stai cât vrei, bucură-te de ce vrei, plimbă-te cu maşina mea, nu-ţi face griji dacă strici ceva, eşti oaspetele meu şi vreau să te simţi bine! Ştiu de la prieteni şi cunoscuţi că există oameni de felul acesta şi, culmea, obiectele lor date altora, cu tot sufletul şi cu bucurie, nu se strică atât de des şi de repede precum ale celor care nu ar da nimic nimănui ca nu cumva să nu se justifice rata uriaşă pe care o plăteşte timp de patru decenii.

Şi mai mult îmi place la cei care fac schimb de case că nu au nicio rezervă să le prezinte aşa cum sunt fără să se scuze că nu au nu ştiu ce marcă de frigider sau te miri ce maşină de spălat vase. Dacă îţi place casa lor, eşti binevenit în ea, dacă nu îţi place, caută-ţi alta. Casele oamenilor care fac astfel de schimburi nu sunt nici expoziţii de trofee, nici muzee. Sunt pur şi simplu locuinţe în care poţi trăi experienţe, unele de-a dreptul grozave.

V-aţi gândit vreodată că experienţele sunt singurele cu care rămânem? Obiectele se degradează, se strică, spaţiul umplut de ele devine monoton, oricât l-am şterge de praf şi oricât am încerca să mutăm lucrurile dintr-o parte în alta. Avem nevoie de alt peisaj, de alt tablou ca să ni se pară mereu viaţa interesantă. Nu am nicio explicaţie pentru care noi, românii, suntem atât de ataşaţi de obiecte în timp ce pierdem atât de multe experienţe grozave.