Timp de gândire

Câştigăm atât cât merităm

Eu nu cred că e vina companiilor că angajaţii au salarii mici. Am tot auzit spunându-se că firma x lucrează cu „negri pe plantaţie”, că alta plăteşte în bătaie de joc, dar niciodată nu am aflat din gura acuzatorilor şi pe cine. De-a lungul timpului m-am convins însă singură: pe cei care nu ştiu face mai nimic.

În fiecare an, la bursele locurilor de muncă întreb oamenii care vor să se angajeze ce ştiu ei să facă. Rareori primesc un răspuns. Majoritatea o dau cu diplomele, cu şcolile absolvite şi cu alte aiureli, dar nu pot răspunde la această întrebare simplă. La fel cum le este greu spre imposibil să-şi evalueze munca. Când sunt întrebaţi: „ce pretenţii salariale aţi avea?”, cei mai mulţi răspund: „cât vrea patronul să îmi dea”. De regulă, aşa se şi întâmplă. Când nu ştii să faci nimic, când nici măcar nu îţi poţi evalua potenţialul, acela este salariul pe care îl meriţi.

Pot să îi înţeleg pe oamenii aceştia. La începuturile mele în presă, nu ştiam nimic despre această meserie, eu pregătindu-mă serios pentru alta. Aşa că am fost profund uimită că iau salariu pentru ceva ce încă mă străduiam să învăţ. Ani la rândul am primit cât au vrut unii să-mi dea şi pentru că aveam impresia că nu merit nici măcar atât. În orice meserie e mereu loc de mai bine, iar eu niciodată nu am considerat că am ajuns în locul în care nu mai am nimic de învăţat. Nici măcar acum când sunt propriul meu angajator.

Totuşi, la un moment dat cred că am avut o revelaţie legată de potenţialul meu şi, spre surprinderea mea şi cred că şi a altora, am spus că nu sunt de acord să mai lucrez pentru un anumit salariu mizerabil. După ce am scos asta pe gură, am fost convinsă că mă vor da afară, dar – ce să vezi? – mi-au oferit salariul pe care l-am cerut pentru că tocmai bifasem nişte reuşite, obţinusem exclusivităţi, făcusem lucruri mai puţin obişnuite care mi-au dat puterea să cred atunci în mine. M-am autodepăşit.

Eu cred că niciun manager serios nu îşi permite să-şi bată joc de munca unui angajat care se autodepăşeşte şi care se străduieşte zi de zi să facă ceva mai mult şi mai bine. Dimpotrivă, eu cred că un manager adevărat renunţă la o parte din profitul lui doar ca să-şi stimuleze echipa să fie mai bună. E foarte plăcut sentimentul să vezi oameni motivaţi şi nu sictiriţi, oameni interesaţi de ceea de fac, nu scârbiţi. E un sentiment care merită toţi banii. Am cunoscut câţiva manageri de acest fel în viaţa mea şi vă pot garanta că, înainte să se uite la munţii de bani pe care sunt capabili să îi facă, se uită la cei care contribuie la asta. Cresc oameni tineri pe lângă ei, le dau credit şi putere de decizie, îi învaţă ceea ce ştiu. Poate că marea masă e plătită prost, nu zic nu, însă marea masă e formată din indivizi care nu se pot evalua, care adesea fac lucrurile din inerţie, nu vor mai mult, nu îşi doresc să evolueze. În loc să se gândească la ce ar putea învăţa nou, la ce satisfacţie le-ar aduce lucrul acesta, ei se gândesc la pensie, la cum să se târască până acolo. Primesc puţin pentru că se mulţumesc cu puţin.

Dintre toţi tinerii şomeri cu care am stat de vorbă ieri, la bursă, mi-a plăcut unul singur, un băiat de 17 ani care s-a făcut mecanic auto pentru că îi plac maşinile. Ştia exact că îşi poate găsi de lucru, iar dacă nu, îşi face propriul atelier. Absolvise Colegiul Tehnic „Grigore Moisil” şi era mult mai sigur pe el decât toate fătucele cu filologie. Ele habar nu aveau nici de ce s-au dus acolo, nici încotro să o ia. Nu ştiau face nimic, dar absolviseră un liceu teoretic, unul bun. Vor sfârşi probabil într-un magazin, incapabile să dea rest, sau într-o fabrică unde vor face o muncă de robot până omenirea va decide că e vremea să înlocuiască incapabilii de tipul acesta cu nişte roboţi capabili.

Tot ce vreau să spun este că sunt de acord că fiecare câştigăm atât cât merităm. Am auzit asta la un curs de business şi mi se pare o afirmaţie corectă. De ce? Pentru că, dacă am vrea bani mai mulţi, nimeni nu ne împiedică să învăţăm, să progresăm, să ne schimbăm cariera, să fim mai buni. Autosuficienţa e singura care ne ţine pe loc, iar cei care ne dau salarii mizerabile o fac pentru că nu merităm mai mult.

23 comentarii

  • corect. si mai adaud eu : cine nu este multumit de banii pe care i ia pot sa plece , sintem o tara libera ……….dar surpriza , nimeni nu-si lasa locul actual de munca [mai ales bugetarii]/ de ce ?? fiindca stiu ca nu pot face mai mlt altundeva si pe alti bani. asa ca……

  • Gândind într-o anumită paradigmă sunt de-acord cu cele afirmate mai sus, dar în același timp cel mai umilitor lucru pentru un om muncitor și bine intenționat este să CEARĂ și să se „LUPTE” pentru ceva ce a câștigat prin muncă și este deja al lui… Subiectul este pe cât de complex pe atât e interesant și în funcție din ce parte privim găsim răspunsuri diferite. Probabil asta înseamnă că sunt toate adevărate…

  • Si totusi, de mai bine de un an, a fost inaugurat Parcul Industrial de la Sarata, care este nefuncţional pana in prezent. Si cu toate astea, primaria cheltuie mii de euro lunar pentru cei angajaţi la acest parc (pe salarii sau indemnizatii la cei din consiliul de administratie), dar fara sa existe rezultate, dupa ce s-au investit câteva milioane de euro pe nişte betoane, care produc pagube si exista slabe perspective de a crea măcar câteva sute de locuri de muncă.

  • De ce nu ceri o marire de salariu daca esti convins ca meriti mai mult? Sau cauta-ti un alt loc de munca.
    Legea cererii si a ofertei, oameni buni!

  • Forța de muncă în vechiul regim era privilegiată, capitalul era ignorat, investițiile s-au dovedit ineficiente, sistemul a intrat în faliment. Apoi a venit capitatul, forța de muncă în exces a plecat pe alte meleaguri, capitalul dictează, munca este prost plătită.
    Eficiența unei economii va deveni maximă când și capitalul și forța de muncă împart egal responsabilitatea și rezultatele. Azi capitalul are riscul maxim și câștigul total, forța de muncă este ignorată în ecuația eficienței, este exploatată brut și ignorată total dacă rezultatele sunt favorabile capitalului. Când capitalul simte o pierdere eminentă are toate pârgile să transfere criza pe salariați.

    • Cum a intrat în faliment economia care a intrat în istorie ca singura din lume și din toate timpurile care și-a plătit toate datoriile neavând nici o datorie la nimeni?!?… Cum a putut fi o asemenea economie FALIMENTARĂ?!?… proslăvim marile economii ca fiind performante dar dacă ne uităm mai atent funcționează doar pe subventii sub forma de datorii, datorii care sunt în multe cazuri astronomice. Cu cât economia mai „performantă” cu atât mai mare îndatorarea…

  • Made in Romania, gândirea aceasta simplistă nu are nici o legătură cu realitatea. Sigur putem spune așa, dacă nu-ți place, pleacă! că doar suntem toți de dreapta, dar asta e doar o afirmație simplă și doar constatatoare nicidecum una care să rezolve ceva concret… Realitatea este mult mai complexă și care necesită o analiză ceva mai temeinică dacă vrem să scoatem în evidență cauza sau cauzele problemelor noastre în vederea rezolvării lor…

  • Falimentul economiei comuniste de la noi este un fapt real, cum s-a întâmplat și care sunt cauzele este o altă temă de discuții. Performanța este și că ai credit pe piața, fără credit orice intreprindere este sortită falimentului. Forța de muncă fără capital nu poate fi performantă, cum și multiplicarea capitalului fără aportul forței de muncă duce la criză.

  • Sti de ce un neamț castiga cat 6 romani? Pentru ca PIB ul Germaniei pe cap de locuitor e de 6 ori mai mare ca si PIB ul Romaniei pe cap de locuitor.
    Nu putem avea salarii ca in Germania si sa producem de 6 ori mai putin ca ei.
    Salariile o sa creasca si in Romania, insa trebuie sa cresca in ritmul cresterii economice.
    Nu poti sa majorezi salariile oamenilor cu 15- 20% pe an, din moment ce cresterea economica in Romania e de doar 5%.

  • Atâta timp cât timpul trece, leafa merge, noi cu drag bârfim și salariile sunt pe măsură. Câtă vreme ne uităm la capra vecinului, la fel, ea nu o să moară cu una cu două, pentru că există suficientă concurență, exact invers cum ar trebui să fie, mai exact în loc să ofere angajatorul un plus la salarii, ca să își fidelizeze angajaţii, angajații sunt cei care (mă duc și cu mai puțin numai să mă angajeze). Să nu mai spunem și despre asistații social, ajutoarele de șomaj, munca la negru…. sunt foarte multe de discutat pe acest subiect.

  • De acord cu acest articol, mulți angajați preferă munca repetitivă și nu doresc să își asume responsabilități, dar au pretenții, iar de cealaltă parte managerii nu știu cum să mă facă slalom printre impozite, taxe, concurență, pentru a putea duce business-ul mai departe. Desigur că sunt și companii care exploatează angajații, dar nu fără acordul acestora. Ei preferă să se uite la televizor la emisiuni de scandal, decât să se informeze care le sunt drepturile, acceptă să lucreze fără contracte de muncă, etc. Fiecare cum își așterne așa doarme! Desigur că unii dorm și fără să-și aștearnă .

  • La un magazin alimentar mare din cartieru meu ,la raionul unde se vand produse care se cantaresc,am rugat tanara vanzatoare sa-mi dea un sfert de rahat. „Cat vine asta?”-m-a intrebat fata. „300,400,700 ?”

  • Pe cei care nu ştiu face mai nimic, țara îi unge de regulă politicieni. Școlile au devenit niște fabrici de diplome. Mai sunt câțiva specialiști care încă n-au plecat și care se pricep la câte ceva. Aceștia cel puțin deranjează. Restul, se află în treabă. Unii ca jurnaliști, alții – printre care și eu, comentatori anonimi.

  • Eu cred ca vina este impartita, dar nici macar asa impartita nu o putem generaliza.

    In privinta angajatorilor, eu consider ca printre probleme ar fi:
    – management slab, marketing slab,
    – lacomie exagerata in unele cazuri,
    – dotari tehnice necorespunzatoare (second hand, invechite, insuficiente),
    – resurse financiare insuficiente, de fapt acestea genereaza si problemele de la punctele anterioare

    Vina angajatilor ar fi:
    – pregatire slaba
    – pregatire practica slaba, chiar daca ar exista o pregatire teoretica buna
    – lene si dezinteres
    – lispa dorintei de a invata mai mult
    – nu sunt multumiti cu pozitia pe care o au si isi pierd timpul si energia visand sa fie ei patroni, vis care pentru cei mai multi dintre ei nu se va indeplini niciodata
    – frica de a cere mai mult (in conditiile in care chiar merita), pentru a nu-si pierde locul de munca (au familie, copii si nu e usor sa ramana o vreme fara venituri).
    – nu au abilitati de negociere sa isi poata negocia un salariu mai bun (frica, jena, timiditate, …)

    La problemele de mai sus, pe langa vina angajatilor si a angajatorilor, se adauga si faptul ca piata e mica – puterea de cumparare e slaba, deci cifrele de afaceri mici.
    Spre exemplu, in occident magazinele platesc chirii mai mari, taxe si impozite mai mari si totusi reusesc sa dea salarii mult mai mari si sa aiba profit mult mai mare. Asta se datoreaza faptului ca au vanzari incomparabil mai mari fata de un magazin de acealeasi dimensiuni de la noi, puterea de cumparare fiind incomparabil mai mare in occident. La noi, majoritatea, dupa ce isi platesc cheltuielile de subzistenta, raman cu foarte putini bani pentru a cheltui bani si pentru altceva.
    Mai trebuie sa luam in considerare ca exista foarte multe posturi in care nu au cum sa se autodepaseasca. Cum sa se autodepaseasca un paznic? Cum sa se autodepaseasca cineva de la birou, care face tot ce i se cere? Chiar si la Leoni, la banda, nu cred ca se pot autodepasi, cred doar ca pot cel mult sa isi faca norma, dar nu sa se autodepaseasca. Sunt multe categorii profesionale care nu au cum sa se autodepaseasca si nu au cum sa ceara mai mult. Pot fi inlocuiti foarte usor daca fac figuri.
    Nici vanzatoarele nu au cum sa se autodepaseasca. Ar putea cel putin sa fie amabile (in multe cazuri nu sunt), sa te ajute in loc sa vorbeasca la telefon si sa nu se uite urat la tine ca ai incurcat-o in timp ce ea conversa cu o prietena, asta da.
    Daca am face o analiza si mai aprofundata, am descoperi mult mai multe probleme.

    • Sunt de acord cu foarte multe din cele scrise. Un om se poate autodepăşi atunci când învaţă tot timpul. Am reţinut asta din cartea lui Seth Godin „Eşti de neînlocuit?” E o lectură plăcută, instructivă şi v-o recomand.

    • Eu invat lucruri noi aproapre in fiecare zi. Imi place la nebunie sa invat si am o curiozitate foarte mare pentru tot ce este nou. Din pacate, timpul trebuie impartit intre munca, invatat, somn, familie si alte activitati. Categoric, cel mai mult imi place sa invat. Norocul meu este ca fac ceea ce imi place, asa ca invat cu placere si cu interes. Spre exemplu, ma pasioneaza foarte mult si robotica, dar doar la nivel de hobby, asa ca si pentru asta am mult de invatat si de muncit. Eu cred si sper ca si la 80 de ani voi continua sa invat si sa muncesc la fel. In concluzie, eu consider ca ma „autodepasesc” constant. 🙂
      Eu nu o vad neaparat ca pe o autodepasire, cat ca pe o perfectionare continua si necesara. Nu pot sa ii inteleg pe cei care au timp suficient la dispozitie, dar nu vor sa invete.

  • Dialogul dintre cele doua parti, angajat si angajator nu prea exista sau daca exista, este unul mimat. Angajatorul nu discuta cu angajatul obiectivele reale ale companiei iar angajatul nu-si comunica nevoile. Stiu ca suna utopic, dar in locurile unde se creaza performanta economica, acest dialog, exista. Pentru asta este nevoie de „educatie continua” pentru ambele dintre parti. Economia evolueaza nu doar prim echipamente si tehnologii ci in egala masura, prin modul diferit de a munci, la toate nivelele unei firme.

Apasă aici ca să comentezi

Dă-i un răspuns lui Moise Tamara Cancel

Reguli pentru comentarii. Click aici.

GA vertical

Carliont

KissFM

KISS FM

Titlu Articole Recente

Articole recente

Titlu Comentarii recente

Comentarii recente

CleverADS