Profesorul de istorie Patrick Măgerușan, de la Colegiul Național ”Andrei Mureșanu” din Bistrița, a publicat o amplă reflecție asupra cazului lui Andi, băiatul care a înjunghiat o profesoară și un elev de la Școala Gimnazială ”Ștefan cel Mare” din Bistrița.
Într-o postare, cadrul didactic atrage atenția asupra unor probleme mai ample ale societății: radicalizarea tinerilor în mediul online, bullyingul, responsabilitatea părinților și rolul școlii în formarea copiilor.
”Încerc să scriu aceste rânduri la rece, deși este încă foarte devreme pentru concluzii, iar emoția provocată de ceea ce s-a întâmplat astăzi la Școala Gimnazială “Ștefan cel Mare” este inevitabilă. Suntem afectați, suntem revoltați și, fiecare dintre noi, privim acest caz prin propriile lentile, propriile experiențe, convingeri și sensibilități. Sunt conștient că nici perspectiva mea, în calitate de profesor de istorie, nu este lipsită de o doză de subiectivism. Tocmai de aceea, nu îmi propun să formulez verdicte înaintea anchetei, să speculez asupra motivațiilor sau să distribui vinovății fără dovezi. Îmi propun, în schimb, să ridic câteva întrebări incomode despre societatea în care trăim, despre felul în care ne educăm copiii și despre responsabilitățile pe care avem tendința să ni le asumăm abia după ce se întâmplă o tragedie.
Dincolo de faptele concrete, care trebuie stabilite cu rigoare, cazul lui Andi ar trebui să ne oblige să privim dincolo de suprafața unui incident violent. Să ne întrebăm ce se întâmplă în lumea adolescenților, ce presiuni suportă, ce modele urmează, ce comunități îi influențează și cât de pregătiți suntem noi, adulții, să recunoaștem semnalele de alarmă.
Una dintre problemele pe care nu ne mai putem permite să le ignorăm este radicalizarea tinerilor în mediul online. Radicalizarea nu începe întotdeauna cu aderarea la o organizație extremistă și nici nu presupune, de la bun început, asumarea unei ideologii coerente. Uneori, începe cu fascinația pentru un personaj violent, cu un videoclip distribuit în glumă, cu un simbol al cărui sens nu este pe deplin înțeles sau cu intrarea într-o comunitate digitală în care ura devine limbaj comun. Există subculturi online (de tipul True Crime Community sau Groypers) în care autorii unor atacuri sunt transformați în idoli, masacrele devin obiecte de fascinație, iar simbolurile neonaziste, rasismul, suprematismul “alb” și antisemitismul sunt propagate prin meme-uri, ironii și provocări. Pentru un adolescent aflat în căutarea propriei identități, asemenea mesaje pot deveni seducătoare tocmai fiindcă îi oferă ceea ce simte că îi lipsește: apartenență, recunoaștere și iluzia controlului. Nu orice adolescent care întâlnește asemenea conținut devine extremist și nici orice agresiune are o motivație ideologică. Dar ar fi o gravă eroare să tratăm aceste fenomene cu superficialitate. Un copil poate petrece ore întregi într-un univers digital pe care părinții nu îl cunosc, profesorii nu îl văd, iar instituțiile îl investighează abia atunci când apar consecințe dramatice.
Aici intervine responsabilitatea părinților, despre care trebuie să vorbim sincer, chiar dacă subiectul este incomod. A crește un copil nu înseamnă doar să-i asiguri confortul material, să-i cumperi un telefon și să-i oferi libertate fără limite. Înseamnă să fii prezent în viața lui, să-i cunoști preocupările, prietenii, modelele și universul digital.
Dragi părinți, nu vă limitați la întrebarea „Cum a fost la școală?”. Încercați să aflați ce se întâmplă cu adevărat în viața copiilor dumneavoastră. Discutați despre bullying, despre ura față de cei diferiți, despre teoriile conspiraționiste, despre glorificarea agresorilor și despre consecințele violenței. Stabiliți limite rezonabile pentru utilizarea dispozitivelor, manifestați interes pentru activitatea lor online și construiți o relație în care copilul să poată vorbi fără teama că orice mărturisire va fi întâmpinată cu ridiculizare sau pedeapsă. Nu este vorba despre controlul absolut al vieții unui adolescent, ci despre responsabilitatea de a nu-l abandona într-un univers pe care încă nu are maturitatea necesară să îl înțeleagă pe deplin.
Un alt aspect care merită toată atenția noastră este bullyingul și situația copiilor care, deși par să se descurce bine la școală, pot traversa experiențe dificile în relația cu ceilalți. Dacă informațiile privind presiunile colegilor și bullyingul la care ar fi fost supus Andi se confirmă, ele trebuie analizate cu maximă seriozitate. Un elev cu note bune nu este neapărat un copil lipsit de suferințe, după cum un adolescent tăcut sau introvertit nu este automat un adolescent care are o problemă. Din păcate, uneori confundăm performanța școlară cu echilibrul emoțional și discreția cu absența suferinței. Un copil umilit, izolat sau respins poate deveni vulnerabil în fața unor comunități care îi promit acceptare, putere și revanșă.
Dar familia nu poate fi singura linie de apărare, iar școala nu poate fi transformată în țapul ispășitor universal al societății. Profesorilor li se cere să transmită cunoștințe, să formeze caractere, să gestioneze conflicte, să prevină violența, să identifice vulnerabilități emoționale și să compenseze, uneori, carențele educaționale din familie. Toate acestea, adesea, fără suficiente resurse și fără sprijinul instituțional pe care asemenea responsabilități îl presupun. Școala are, desigur, propriile obligații și trebuie să răspundă pentru ceea ce îi revine. Dar nu poate înlocui familia, nu poate controla integral mediul digital și nu poate rezolva singură toate problemele unei societăți în care copiii cresc. Este nedrept și contraproductiv să cerem profesorilor să repare singuri ceea ce adulții, comunitățile și instituțiile au neglijat ani la rând. De aceea, avem nevoie de o implicare instituțională reală, nu doar declarativă. Este necesară și o discuție legislativă serioasă despre siguranța școlară, protecția victimelor, gestionarea amenințărilor și responsabilitățile platformelor digitale în raport cu propagarea conținutului care incită la violență. Nu avem nevoie de legi adoptate sub impulsul emoției publice, de sancțiuni anunțate pentru efect mediatic sau de promisiuni fără acoperire. Avem nevoie de norme aplicabile, instituții funcționale și mecanisme de control care să producă rezultate.
Și, pentru că sunt profesor de istorie, nu pot să nu vorbesc despre utilitatea școlii și despre importanța unor discipline pe care societatea le tratează uneori cu o superficialitate dezarmantă. Istoria nu înseamnă doar memorarea unor date, domnii, tratate și războaie. Înseamnă să înțelegi cum se formează prejudecățile, cum se normalizează discriminarea, cum propaganda transformă grupuri întregi în dușmani și cum societăți aparent civilizate pot ajunge să accepte persecuția și dezumanizarea. Înseamnă să recunoști mecanismele prin care ura este cultivată, justificată și transformată în acțiune.
Un adolescent care nu dispune de instrumentele necesare pentru a evalua critic informațiile pe care le consumă poate deveni mai vulnerabil în fața propagandei, a teoriilor conspiraționiste și a comunităților care îi oferă răspunsuri simple la probleme complexe. Nu este suficient să-i spunem că o ideologie este periculoasă. Trebuie să-l învățăm să înțeleagă de ce, să recunoască manipularea și să-și construiască propriile judecăți pe baza dovezilor și a argumentelor. Nu putem pretinde că vrem tineri capabili să reziste extremismului, dacă nu investim în disciplinele care îi învață să gândească autonom, să recunoască propaganda și să înțeleagă consecințele ideologiilor. Iar dacă societatea continuă să întrebe la ce le mai folosesc elevilor istoria sau educația socială, poate că ar trebui să se întrebe și ce fel de cetățeni își dorește să formeze.
Predând disciplina Istorie, cred că trecutul ne oferă suficiente motive să fim atenți la normalizarea dezumanizării. Dar istoria trebuie folosită pentru a înțelege, nu pentru a transforma orice incident într-o analogie facilă cu marile tragedii ale trecutului. Avem nevoie de discernământ, nu de exagerări; de probe, nu de zvonuri; de responsabilitate, nu de verdicte pronunțate în spațiul public înaintea anchetei.
Nu știm încă toate răspunsurile în cazul de la Școala Gimnazială “Ștefan cel Mare”. Nu trebuie să confundăm indiciile cu probele, suspiciunile cu certitudinile sau suferințele presupuse cu explicații definitive. Dar prudența nu trebuie să devină pasivitate, iar respectarea anchetei nu ne împiedică să discutăm problemele de fond pe care acest caz le readuce în atenție.
Ca să conchid, nu putem transfera întreaga responsabilitate asupra familiei, a școlii sau a statului. Fiecare are obligații distincte, iar acestea trebuie asumate și evaluate în mod concret”, a scris profesorul pe Facebook.
Adaugă comentariu