Ce fel de cai vreţi să fiţi?

Ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să spun, vă readuc aminte spusele lui Constantin Noica:”“Caii sunt de trei feluri: cai de tracţiune, cai de circ şi cai de curse. 99% din oameni rămân cai de tracţiune. Din rest, unii ajung cai de circ, ca Nadia Comăneci sau Brigitte Bardot. Ei bine, pe mine nu mă interesează decât caii de curse. (…) Dacă vreţi să ajungeţi cai de curse, puteţi să mă căutaţi mai departe. Să nu-mi spuneţi însă că lumea în care trăiţi ar fi vinovată pentru nereuşita voastră. Dacă există, mizeria există în primul rând în voi, în limitele voastre interioare. S-au citit cărţi şi la lumina felinarului”.

De fiecare dată când revăd, la Beclean, în carne şi oase, caii de curse îmi aduc aminte de acest paragraf, dar parcă îl înţeleg de fiecare dată altfel. Până la urmă ce e un cal de curse? Un animal ca oricare altul poate doar cu o moştenire genetică specială. Probabil că unii au o teorie ştiinţifică legată de liniile de sânge pe care nu o pot contrazice fiindcă nu am cunoştinţele necesare. În opinia mea, e vorba până la urmă de un animal şi gata, dar unul în care s-a investit timp, răbdare, tehnici de dresaj, hrană sănătoasă. Un cal de curse e un animal educat de oameni să-şi folosească întregul lui potenţial atunci când trebuie, cât trebuie şi cum trebuie. E învăţat să încetinească atunci când e prea grăbit, să se grăbească atunci când e prea încet, să păstreze un anume ritm care îi dă graţie, eleganţă şi personalitate. E ceea ce te face să ştii, chiar dacă nu-ţi spune nimeni, că ai în faţă un cal de curse, un exemplar care străluceşte, care e cel mai bun din rasa lui. Nu are capul plecat, nici nu face mişcări greoaie. Un cal de curse pluteşte, ai senzaţia că nu atinge pământul, că zboară, că poate fi Ducipal, că poate fi orice. Nu ştiu dacă aţi avut vreodată ocazia să staţi aproape de vreunul. Pur şi simplu, chiar dacă nu vă va spune nimeni lângă cine staţi, veţi şti.

În lumea aceasta în care trăim, majoritatea oamenilor se mulţumesc să tragă după ei diverse căruţe care se intitulează vieţile lor, mai mult sau mai puţin grele sau zgomotoase, mai mult sau mai puţin încărcate. De regulă, e cineva care îi conduce – să-i spunem destin – cineva care mai ridică biciul sau vocea, care le cere mai mult şi mai mult. La un moment dat, extrem de obosiţi, majoritatea oamenilor care se aseamănă cu caii de tracţiune cedează: se îmbolnăvesc, se întristează, se prăbuşesc pur şi simplu sub greutatea a ceea ce cară. Nu i-a învăţat nimeni să ţină capul sus, nici să respecte un ritm. Nu le-a spus nimeni când să încetinească şi nici când să se grăbească, nu i-a învăţat nimeni cum să se pregătească pentru o cursă, fie ea şi a vieţii. Au mers cu capul plecat. Au devenit, în timp, nişte mârţoage. Chiar am văzut azi, prin Beclean, o înşiruire de cai de tracţiune. Cărau nişte ţigani cortorari chiar pe drumul care ducea spre herghelie. Erau slabi, sleiţi de puteri, aproape cu capul în pământ. Sub presiunea biciului şi a strigătelor din căruţe, continuau să meargă, să se târască. Nimănui nu-i păsa de ei câtă vreme continuau să tragă. Dacă se vor prăbuşi la un moment dat, îi vor înlocui cu alţii, aruncându-le leşurile la marginea drumului.

Caii de circ? Au şi ei farmecul lor, ne fac să râdem, să stăm cu sufletul la gură cât timp sunt în arenă. Apoi, nu mai contează nici ei prea mult. Vine alt circ, alţi cai. Vom râde la fel de oricare şi nu vom mai şti cine ne-a creat cea mai puternică emoţie. Circul e şi el cam la fel.

În schimb, cursele nu sunt la fel. Odată ce ai început să alergi, ai deja o ţintă. Vrei mai mult, vrei să-ţi depăşeşti limitele, vrei să-mi îmbunătăţeşti performanţele, să te strecori lin printre obstacole, să răspunzi cu eleganţă comenzilor, ai nevoie de o relaţie specială cu driverul tău – să-i spunem cel care ştie mai mult – ai nevoie să câştigi cursa şi nu pentru ca să-i învingi pe alţii, ci pentru că această cursă este, de fapt, viaţa ta.

Cristiana Sabău