Cum am alergat după Traian Băsescu

Îmi amintesc perfect de figura jovială a preşedintelui care a făcut un tur de sală şi ne-a strâns tuturor mâna. Apoi s-a aşezat la prezidiu şi ne-a cerut voie să-şi aprindă o ţigară. Permisiunea însemna: fără fotografii! „Nu se cuvine ca un politician să dea un exemplu prost mai ales tinerei generaţii”, ne-a spus el. După ce a terminat conferinţa şi a răspuns la toate întrebările, anunţând politicos că mai acceptă doar una, s-a ridicat şi a mai făcut încă un tur de sală, a dat mâna cu fiecare, ne-a mulţumit pentru prezenţă şi a plecat. Am putut face comparaţia între Petre Roman, un om distant, rece faţă de noi, ziariştii de provincie, refuzând să ne răspundă la întrebări, ca şi cum nu contam deloc, şi Traian Băsescu, jovial, prietenos, mai deschis chiar decât unii politicieni locali care sufereau încă de pe vremea aceea de un complex vizibil de superioritate.

Apoi, am avut ocazia să asist la congresul PD în care a fost ales preşedintele partidului. Cât timp a vorbit Petre Roman, toată lumea era pe holurile Palatului Parlamentului, la cafea. Când a ţinut discursul Traian Băsescu, nu puteai să te mişţi în sala cu mii de oameni care-l ascultau vrăjiţi. Omul politic care avea să ne marcheze destinul nouă, tuturor, şi-a făcut atunci intrarea pe poarta principală. Minute în şir au ţinut aplauzele, era o euforie greu de descris, justificată, zic eu acum, de apariţia liderului, ceea ce Petre Roman nu era nici pe departe.

În Bistriţa-Năsăud, Traian Băsescu a venit, în calitate de preşedinte, la Năsăud. Nu mai ştiu cu ce ocazie, parcă Maialul. De acolo ţin minte că mi s-a părut interesant că unii primari foşti PD, dar care trecuseră la PSD în timpul guvernării Adrian Năstase, erau mai emoţionaţi decât cei care rămăseseră în PD şi nu se opreau din aplaudat. Nicolae Bodiu, primarul din Rebrişoara, migrat la PSD (trecut între timp la cele veşnice), ştiu că i-a recitat o poezie, un fel de odă, iar preşedintele a râs în stilu-i caracteristic în hohote, în timp ce i-a strâns mâna cu căldură.

Cea mai interesantă experienţă cu preşedintele am avut-o la inundaţiile de la Târlişua. Lucram la Realitatea TV, post cu care Traian Băsescu era în conflict de ceva vreme din cauza lui Sorin Ovidiu Vântu, şi refuza constant invitaţiile la dezbateri. Ştiu că era o tensiune internă generată de faptul că peste tot apărea, nu şi la Realitatea, deşi nu era nici pe departe genul de conflict pe care l-a avut în ultimii ani cu Antena 3. Mai degrabă, aş spune, refuza politicos postul de ştiri.

Când a venit să vadă cum stau lucrurile la Târlişua, l-am aşteptat în Căianu Mic, unde aterizase elicopterul şi am încercat să ne ţinem după coloana oficială care gonea spre Târlişua. Numai că erau multe maşini şi nu am putut ajunge lângă cea în care era preşedintele care, împreună cu fostul prefect Szilagyi Ioan, a luat-o pe uliţe să vadă casele cele mai afectate. Fără să mă gândesc foarte mult, am alergat preţ de un kilometru şi ceva cu camera în mână în spatele maşinii preşedintelui. Când a oprit, am ajuns şi eu aproape fără glas şi am bânguit: „Domnule preşedinte, vă rugăm să veniţi la cadru la Realitatea TV”. Preşedintele s-a uitat la mine gata să spună „nu”, moment în care fostul prefect a intervenit: „Cristiana e fată bună, domnule preşedinte, cum să nu mergeţi?”. Cred că domnul prefect habar nu avea ce e cadru, dar preşedintele a început să râdă: „Bine, vin imediat”. Am luat-o la fugă spre locul unde era carul televiziunii pentru că nu era semnal pe nicio reţea şi nu puteam comunica altfel cu colegii ca să-i previn să se pregătească. Preşedintele s-a ţinut de cuvânt, a venit, însă noi eram în postura penibilă că nu puteam vorbi la telefonul prin satelit pe care-l foloseam, aşa că a aşteptat vreo 10 minute la cadru să intrăm în direct. I-am mulţumit după transmisiune, ne-a strâns mâinile şi a plecat. Nu era o simplă intrare în direct, era revenirea pe ecranul Realităţii a primului om din stat. Şefii de la Bucureşti ne-au dat prime pentru mica noastră victorie. Eu am ştiut însă că cel mai mult a contat propoziţia aceea rostită de domnul prefect care nu avea nicio legătură cu trusturile, cu conflictele mai mult sau mai puţin deschise cu mogulii. Era vorba despre noi, nişte jurnalişti de teren care alergau cu camerele prin noroi până în gât, printre morţi şi oameni cu casele distruse, obosiţi şi flămânzi după ore întregi de filmări şi transmisiuni în direct. Pentru noi, nişte „copii”, cum îi plăcea preşedintelui să spună, a lăsat la o parte orgoliile şi luptele.

Apoi, l-am mai întâlnit pe preşedinte la hramuri, la sfinţiri, la inundaţiile din Maramureş, din Suceava. Mereu am avut câte o întrebare idioată de adresat – temă de la Bucureşti – însă, chiar şi atunci când nu mi-a răspuns, m-a tratat cu respect. Cel puţin eu aşa am simţit. Cred că degradarea relaţiilor domniei sale cu anumite trusturi media are explicaţii pe care noi le cunoaştem doar parţial. E foarte posibil ca şi puterea să-l fi schimbat mult. Pentru mine, rămâne însă primul politician de talie naţională care ne-a întins mâna şi nouă, unor ziarişti din provincie, şi primul şef de stat care a uitat de toate supărările sale pe moguli de dragul unor „copii”. Mulţumesc, domnule preşedinte!

Cristiana Sabău