De-al/a cui eşti?

Mi-e tot mai clar că, în zilele noastre, ca să ai un loc de muncă la stat bine plătit şi aparent sigur, nu prea mai are rost să te apuci să aduni referinţe de pe la foştii angajatori, să te pregăteşti pentru concursuri sau să studiezi ofertele de pe posturi.gov.ro. E de ajuns o pilă şi treaba e rezolvată. Pilă înseamnă, după observaţiile mele strict personale, ceva din seria: să fii copilului unui fost (comunist, securist, politician din generaţia de după Revoluţie, azi om de afaceri, fireşte), nora sau ginerele unui fost, prietenul unui actual politician, rotarian, leu sau te miri ce altă organizaţie, membru în partidul care e la guvernare.

Nu contează că ţi-ai făcut şcoala la universitatea cu filială în uscătorul de pe scara blocului, că habar nu ai cu ce se mănâncă jobul şi că nu ştii ce conţine „fişa postului”. Tot ce trebuie să faci este să te prezinţi la un fiasco de concurs şi a doua zi la „muncă”. Se vor găsi nişte foi pe care să le plimbi dintr-un birou în altul în care vei găsi mulţi alţii ca tine, nişte „taie frunze la câini” care vor inventa subiecte de discuţie la ţigară, nişte computere conectate la internet ca să poţi fi şi tu la curent cu ultimele posturi de pe Facebook, nişte automate de cafea la care să stai cu orele la cozi fiindcă se întâmplă ca toţi să aibă nevoie de cafea exact când ai şi tu, nişte holuri pe care să circuli prefăcându-te extem de grăbit şi ocupat. Dacă ghinionul face să ocupi un post care presupune relaţia cu cetăţeanul – acest cetăţean enervant care nu s-a născut în familii de „foşti” şi „actuali” – vei avea grijă să-i tai tu pofta de bătut la uşa autorităţii. Îl vei trimite de la Ana la Caiafa şi retur, îi vei spune să vină mâine sau peste 20 de zile, în termenul prevăzut de lege, fireşte, când vei avea grijă să nu te găsească pentru că tu nu stai la birou, lucrezi, eşti pe teren.

Cele mai călduţe posturi, vânate de categoria sus-menţionată, sunt cele în care nu se vede dacă faci sau nu ceva. De regulă, alţii sunt cu munca, tu doar faci parte din grup, departament/compartiment. Nu se ştie exact care e rolul tău, dacă există vreunul, dar nimeni nu te supără fiindcă ştie că eşti „de-al/a cuiva”. Fireşte că toţi te bârfesc, te înjură pe la spate, râd de tine când nu eşti de faţă. Tu însă eşti ori destul de „ne-simţit” încât să nu-ţi dai seama, ori destul de şmecher să râzi în sinea ta de proştii care lucrează, în timp ce tu te prefaci şi iei aceiaşi bani ca şi ei.

Cel mai enervant în cazul acestor beizadele, cel puţin din experienţa mea, este că se întâmplă ceva ciudat în mintea lor: încep să creadă că au făcut şcolile „pe bune”, că şi-au făcut casele din munca lor, că şi-au cumpărat maşinile de zeci de mii de euro pentru că sunt competenţi şi au avut iniţiativă, iar şansa a fost de partea lor, nu ca în cazul altor proşti care s-au temut să parieze pe afaceri riscante. Ei încep să creadă că sunt îndreptăţiţi să dea sfaturi în stânga şi în dreapta. Ei, prin exemplul personal, ştiu că nu poţi la sta la bloc dacă vrei să-ţi trăieşti cu adevărat viaţa, musai să ai vilă cu piscină, că nu ai cum să conduci o maşină fără ultra computer de bord şi senzori, că nu se poate să nu ai o familie mare, cu cel puţin trei copii, „unul pentru mama, unul pentru tata şi altul pentru biserică şi ţară”, cum a auzit el că spune unul şi repetă apoi toţi ca şi cum ar fi devenit lege.

Deşi are un salariu de 1500 de lei la stat, hai să zicem 3000 cel mult, acest tip de beizadea trăieşte ca moştenitorul familiei Guldenburg (vă mai amintiţi, sper, filmul cu proprietarii unei fabrici de bere care moşteniseră afacerea din tată-n fiu), petrece ore întregi în cafenele de unde nu pleacă fără să lase măcar o sută de lei, vorbeşte nonstop la telefon ca şi cum ar fi conducătorul unui consorţiu internaţional, butonează la nesfârşit. Are mintea veşnic odihnită şi pusă pe distracţie dusă până la inconştienţă: bea şi joacă poker în locuri publice, conduce apoi mangă, petrece până dimineaţa. Nu are nevoie să fie fresh la serviciu. Dimpotrivă, sub pretextul „am avut o noapte grea”, va putea sta la automatul de cafea cu orele ca să povestească tuturor sclavilor de pe la muncă despre cât de bine s-a distrat el, pilosul.

Oamenii de felul acesta mie îmi inspiră milă, îmi arată că nu au putut face nimic prin puterile lor, că nu au învăţat la timp neavând aspiraţii, că au stat ca nişte legume aşteptând ca „babacii” să le construiască vile sau au vânat fete de oameni importanţi să facă o „partidă bună”. Toate problemele lor de viaţă, în cazul în care au existat, şi-au găsit rezolvarea la cluburi exclusiviste, la partide comuniste sau neocomuniste, la vânătoare, la petreceri. Majoritatea nu au citit o carte în viaţa lor, decât cea de joc, abia îşi scriu numele, nu poţi purta cu ei o conversaţie, nu poţi afla o idee de la ei, sunt nişte anoşti pe care dacă îi întrebi mai mult de „ce marcă de maşină conduci?”, nu-ţi pot da răspunsuri mai ample de patru litere: BMW sau Audi.

Astfel de creaturi găsim în toate instituţiile, şefi de departamente, de compartimente, de direcţii, de hol, de casa scării, ce mai contează? Se plimbă cu maşini de serviciu, au telefoanele plătite de noi, au spatele asigurat, conturile pline, „babacii” la datorie, se îmbracă cu haine de firmă, sunt persoane sociale fiindcă merg la petreceri cu prieteni. Să mai zicem că sunt petreceri în care stau toţi ca ghioceii, cu capul aplecat şi cu telefonul în faţă butonând pentru că nu ştiu face altceva? Nu cred că e cazul. Ştim toţi, pe de rost, ce înseamnă aceste prietenii: nişte relaţii false, bazate pe condiţie socială. Când unul nu mai e preşedinte de partid, de club, când nu mai are bani, e exclus automat şi înlocuit din cerc.

Rareş Buhai, Raul Gălan şi alţii ca ei nu sunt identificaţi nici cu mama, nici cu tata, nici partidul, nici cu un te miri ce club exclusivist. De-asta nu sunt doriţi în ţara asta unde la umbra unor nonvalori cresc nişte mega nulităţi umane, profesionale, demne de toate cântecele de jale ale poporului român.

Cristiana Sabău