De la intenţie la faptă e doar un pas. Unul mare

Marţi, am avut marea şansă să cunosc nişte oameni care au venit tocmai de la Bucureşti, încărcaţi cu daruri, ca nişte Moşi Crăciuni, să facă nişte copii fericiţi, pe orfanii de mamă din Coşbuc. Şi au reuşit, credeţi-mă pe cuvânt! Veţi spune, probabil, că au avut cu ce, au posibilităţi financiare şi pot face acte de generozitate. Poate că este aşa, dar, în afară de bani, au mai cedat din timpul lor, au îndurat drumul lung între Bucureşti şi Bistriţa într-un microbuz strâmt, căldura, semafoarele de pe DN 15 A. Au făcut toate acestea fiindcă au crezut că este datoria lor să fie alături de o familie greu încercată, la fel cum doamna Raluca Alexandru din Elveţia a aşteptat două luni să prindă o cursă de autocar care vine în România spre Bistriţa-Năsăud ca să le poată trimite copiilor din Coşbuc rechizite, jucării, haine pentru şcoală. Cu toţii au făcut un sacrificiu care i-a costat timp, bani, energie.

Dar nu sunt singurii. Un grup de oameni inimoşi chiar din sat îl ajută pe Marian Ganea să ridice casa. Lucrează fără să aibă pretenţii financiare. Alte femei vin şi le fac mâncare celor mici, le spală hainele şi au grijă să îi mai scoată din curtea în care îşi pot aduce aminte în orice moment de mama lor. Aceşti oameni nu dau bani din buzunare, unii poate că nici nu au, dar îşi spun răbdarea la încercare, braţele la muncă şi îndură o căldură copleşitoare ca să fie de folos unui om necăjit.

Nici nu vă puteţi imagina cât de fericiţi sunt în ciuda acestor eforturi pe care le fac doar urcând dealul pe care e căsuţa copiilor. Poate că unii îşi dau seama, poate că alţii nu. Cert este că am fost creaţi cu toţii ca să fim de folos altora. Doar când ne împlinim menirea strălucim cu adevărat, iar eu am văzut numai feţe luminate.

Cu toţi aceşti oameni am avut şansa să mă întâlnesc, dar sunt mulţi alţii care fac binele fără să ştie cineva. Sunt convinsă că şi feţele lor strălucesc indiferent dacă merg cu mâna goală sau încărcaţi de daruri. Un om necăjit are nevoie nu doar de mâncare şi de haine. Are nevoie de umeri pe care să plângă uneori, de urechi care să îl asculte, de ochi care să exprime compasiune. Are nevoie să vadă că mai există cineva căruia îi pasă.

Prieteni de pretutindeni, e multă suferinţă în această lume. Sunt mulţi oameni care s-au născut în familii sărace, în vârf de munte, unii nu au ce mânca, alţii nu se pot spăla, unii sunt bolnavi şi nici măcar nu au aflat acest lucru. Tot ce vă cer este să ne încrâncenăm mai puţin din cauza disputelor politice care probabil că nu se vor termina niciodată şi să strângem rândurile în jurul necăjiţilor pe care îi cunoaştem sau despre care aflăm. De la intenţie la faptă e doar un pas, dar trebuie să prindem curaj şi să îl facem dacă vrem să aflăm cu adevărat pentru ce am fost creaţi.

O carte extraordinară se numeşte exact aşa: „Dacă vrei să umbli pe apă, trebuie să cobori din barcă!”. Doar titlul mă inspiră, deşi ea însăşi e un izvor cu apă vie.

”Când fiinţele umane coboară din barcă, nu vor mai fi niciodată la fel. Lumea lor nu va mai fi aceeaşi. Oricare ar fi rezultatele, indiferent dacă se scufundă sau umblă pe apă, ceva s-a schimbat”, scrie John Ortberg în cartea despre care v-am vorbit.

Sunt bucuroasă pentru că orfanii din Coşbuc au zâmbit mult în ultimele zile, dar sunt tristă în acelaşi timp pentru că sunt mulţi alţi copii neajutoraţi, săraci, flămânzi şi bolnavi. Va trebui să prindem curaj şi să ne dăm jos din barcă şi pentru ei. Până atunci însă, vreau să le mulţumesc aici tuturor binefăcătorilor ştiuţi şi neştiuţi.

Cristiana Sabău