Degeaba stârpim corupţia

E vorba de documentarul “Britain’s Youngest Boarders” (Tineri britanici la internat) care prezintă trei băieţi în vârstă de şapte sau opt ani din Anglia. Ei pleacă pentru prima dată de acasă, mergând la internatul Sunningdale, o mică şcoală preparatorie din Berkshire unde sunt educaţi o sută de băieţi, iar o mare parte dintre aceştia învaţă la şcolile publice de top, cum ar fi Eton sau Harrow unde au învăţat mari oameni de stat, de la preşedinţi, la premieri.

În documentar, se poate vedea cât de greu le e unor copii de vârste fragede să se desprindă de familii, dar cum sunt încurajaţi să gândească pozitiv, atât de alţi colegi mai mari, cât şi de pedagogi. Adulţii mai ales le spun cu multă delicateţe că toţi cei care au învăţat acolo au trecut prin aceleaşi stări şi că nimic din ce li se întâmplă nu e tragic, nici măcar dramatic. Aşa că ei îşi fac prieteni, trăiesc în comunitate, învaţă să împartă ca să fie cu toţii mai bogaţi, se roagă împreună, concurează pentru cea mai curată cameră, iau masa, se implică în activităţi artistice, sportive, aşa încât fiecare îşi atinge potenţialul maxim.

Documentarul surprinde şi momentul în care o parte dintre ei aplică pentru Şcoala Harrow şi se prezintă la un interviu pentru rezervarea locului. Li se spune că locurile sunt limitate aşa încât nu toţi vor fi acceptaţi, însă în cazul tuturor, directorul Sunningdale se asigură că sunt bine pregătiţi să facă faţă întâlnirii cu omologul său de la Harrow, începând cu felul în care intră pe uşă, cu strângerea mâinii şi cu privitul în ochi. “Bucuraţi-vă de acest moment!”, li se spune, iar băieţii se poartă ca atare. De altfel, cu toţii s-au pregătit să-şi învingă emoţiile fiind încurajaţi să cânte în faţa unei săli pline cu apropiaţi, să poarte banderola de căpitan de echipă şi să-şi asume responsabilităţi.

Cel mai mult mi-a plăcut abordarea şcolii în privinţa competiţiei dintre elevi. La final de semestru s-a realizat un clasament, însă pe discipline. Fiecare dintre elevi a avut şansa astfel să demonstreze că poate excela la o anumită materie, într-un anumit domeniu. Astfel, şi-au descoperit abilităţile, şi-au construit visele şi şi-au făcut planuri realiste pentru viitor. E uimitoare claritatea cu care un copil de 8 ani se dovedeşte a fi capabil să ştie exact ce şcoală vrea să urmeze şi în ce domeniu e capabil să inoveze.

Din păcate, la noi, şcoala nu numai că nu ne ajută să avem o idee clară despre potenţialul nostru. Încă de mici, copiii sunt trimişi la meditaţii ca să ia zece pe linie, obligaţi să participle la olimpiade, târâţi la tot felul de cursuri de muzică, sport sau pictură fiindcă şcoala românească e atât de prost concepută încât îi cere copilului să fie bun la toate şi, în final, la nimic.

Foarte mulţi copii se îndreaptă spre facultăţi care nu le plac fiindcă aşa vor părinţii lor, pierd câte patru ani în centre universitare fantomatice şi cheltuiesc sume astronomice din bugetele familiilor doar ca să devină notari, avocaţi sau medici. Ei însă nu se pricep nici pe departe, nici măcar nu le place cu adevărat ceea ce au ales. O fac însă pentru un trai mai bun, pentru că se caută doctori în străinătate, pentru că au rude în aceste caste. Un om care nu îşi iubeşte meseria e o investiţie proastă atât pentru sine, cât şi pentru familie şi societate.

Dincolo de toate acestea, sistemul educaţional românesc nu îi învaţă pe elevi nicio noţiune de management. Ei nu ştiu să-şi planifice viaţa, să-şi stabilească obiective, să creioneze paşii pe care trebuie să-i facă pentru a le atinge. Bâjbâie cu toţii prin viaţă complet aiurea aşteptând să pice norocul peste ei sau să câştige la Loteria Fiscului. Copiii britanici de 7 ani pe care i-am văzut în documentar aveau o gândire mai limpede decât majoritatea adulţilor pe care îi cunosc pentru simplul motiv că au fost educaţi în acest sens, au învăţat zi de zi cum să se descopere, să-şi învingă temerile, să planifice ca să aibă un reper pe care să îl urmeze. Li s-a vorbit zi de zi despre faptul că e normal să greşeşti, dar e firesc să te şi corectezi, despre faptul că au fost respinşi pe jumătate, ceea ce înseamnă că există posibilitatea să fie admişi dacă vor învăţa mai mult şi se se vor strădui.

Deşi părinţii lor fac parte din categoria celor care îşi permit să plătească 16.000 de lire pe an pentru educaţia copiilor, la şcoala despre care vă vorbeam tovarăşi de zi cu zi ai acestor copii erau cărţile, nu tabletele, nici telefoanele, nici televizoarele. Puteau comunica cu ai lor de câte ori voiau printr-un sistem bine pus la punct, dar erau încurajaţi să încerce să se adapteze şi să-şi trateze colegii ca făcând parte din noua lor familie. Ca urmare, între băieţi de 8 ani se purtau discuţii despre religie, despre moarte, despre atomi, fascinante prin firescul întrebărilor şi naturaleţea răspunsurilor primite.

România e o ţară coruptă în care oamenii aşa-zis importanţi, deţinătorii unor averi monstruoase, nu au pic de educaţie. Se vede lucrul acesta din limbaj, din comportament, din felul în care şi-au trăit vieţile, din preocupările lor. Rând pe rând ne vom scăpa de ei, dar, dacă nu schimbăm radical sistemul nostru de educaţie, degeaba stârpim corupţia. Setea de sânge se va astâmpăra în timp, averile lor construite ca nişte castele din cărţi de joc se vor prăbuşi. Toată această nebunie cu îmbogăţitul peste noapte se va termina. Cu ajutorul DNA şi al Justiţiei, ei nu vor mai fi modele pentru nimeni, nici măcar pentru nefericiţii lor copii.

Societatea noastră va trebui să fie construită pe alte baze, însă trebuie să avem cu cine şi cu ce, dar, în primul rând avem nevoie de un plan care ne lipseşte în totalitate. Uitaţi-vă la cei şapte belgieni de la Malin! Ce fac ei e un model de planificare, transparenţă, consecvenţă. Ei ştiu ce vor, cum vor şi cât vor. Tocmai de aceea, sunt susţinuţi, fiindcă au un plan de viaţă credibil, realist, perfect justificabil şi corect realizat.

Cristiana Sabău