Despre asalt şi liber arbitru

De câteva zile, două doamne frumos îmbrăcate iau cu asalt blocul în care locuiesc. Stau, strategic, lângă interfon şi aşteaptă momentul în care intră sau iese cineva ca să se strecoare pe scări şi să bată la fiecare uşă. Dacă nu le-ai deschis prima oară, mai sună încă o dată şi, dacă le-ai spus odată că nu vrei nimic, a doua oară speră că vor avea mai mult noroc şi te vor evangheliza ele cumva. Nu am înţeles încă dacă au un plan de atins sau pur şi simplu sunt perseverente. Enervante sunt, asta pot să vă garantez.

În opinia mea, aceste doamne şi mulţi alţii care fac gesturi similare nu au citit Pilda fiului rătăcitor sau au citit-o, dar nu au înţeles nimic. Tatăl, adică Dumnezeu, ar fi cel mai îndreptăţit să pornească pe urmele fiului care a luat-o razna, să-l scuture bine ca să îl trezească şi să-l aducă înapoi pe calea cea bună. Fireşte că ar putea să-l înconjure de reviste într-o clipită şi de voci care să îi spună nonstop că nu este altă cale decât întoarcerea lui acasă. Ştim însă că nu face aşa fiindcă din postura de creator al liberului arbitru este cel dintâi care îl respectă. Fiul cu pricina îndură până nu mai poate, dar nu se întoarce înapoi la tatăl lui decât atunci când decide singur că aceasta este unica lui soluţie. Frumuseţea acestei pilde este că e primit cu braţele deschise.

Nu vi s-a întâmplat niciodată să încercaţi să convingeţi pe cineva că e mult mai bine pentru el să nu mai bea, să nu mai fumeze, să încerce să slăbească? A ascultat vreunul morala sau i-a intrat pe o ureche şi i-a ieşit pe alta? Oamenii nu fac schimbări radicale în viaţă decât dacă trec prin situaţii limită: au probleme de sănătate, au pierdut pe cineva drag, au rămas pe drumuri, fără slujbă, fără bani, fără un acoperiş deasupra capului, se simt singuri, deprimaţi şi părăsiţi. Astfel de situaţii îi determină pe mulţi să se întrebe dacă nu cumva există o forţă mai puternică decât ei care poate să îi ridice, să îi salveze. Şi atunci, precum fiul rătăcitor, decid singuri că e momentul să se întoarcă acasă, la Tatăl. Nu citim nicăieri că ar fi abonaţi la „Turnul de veghe”, că întoarcerea lor e determinată de predica din uşă sau de asaltul modern prin SMS, mail şi alte căi. Pur şi simplu, e decizia lor, urmare a unei căutări personale, strict personale.

Apreciez într-o oarecare măsură bisericile moderne pentru limbajul lor actualizat, pentru că ţin pasul cu vremurile, dar un lucru mă deranjează la ele tot mai mult în ultima perioadă: asaltul, dorinţa de a câştiga adepţi, de a te convinge de adevărurile lor.

Adevărul este unul singur şi este perceput de fiecare după puterile şi înţelepciunea cu care a fost înzestrat. În ce mă priveşte, nu citesc mesaje cu conţinut religios primite de la alţii, nu văd sensul leilor care stau la masă cu oamenii în „Turnul de veghe” şi nu agreez baticurile (transformate mai nou în bentiţe) sau exuberanţa din bisericile moderne. Când simt nevoia să-mi petrec timpul cu Dumnezeu, ştiu unde să-l caut, care sunt cărţile care mă inspiră şi sunetele care îmi dau linişte interioară. Nu am nevoie să vină cineva, la uşă, să sune insistent şi să mă agaseze spunându-mi ce să fac. 

Cristiana Sabău