Am asistat la ceremonia prin care a fost marcată Marea Trecere a avocatului Horaţiu Petringelu, un om căruia i-am citit abia azi dimineaţă biografia şi m-am întrebat, indignată, în sinea mea, cum de a fost posibil ca, în cei peste 15 ani de când mă ocup de meseria asta să nu fi scris niciodată despre un astfel de om care a făcut şi a trăit istoria în adevăratul sens al cuvântului.
Scriu zi de zi despre lucruri fără însemnătate, îmi bat capul cu vorbe aruncate în vânt şi cu răutăţi, am adesea sentimentul zădărniciei şi nu degeaba. Nimic nu pare să se schimbe indiferent cine şi ce dezvăluiri ar face, ruşinea a dispărut, şmecheria e la modă, iar hoţia un privilegiu. Cine are carte nu mai are parte, iar cine sapă groapa altuia e erou. Poate primi şi aplauze şi, de ce nu, chiar şi o funcţie. Toată lumea aşteaptă ocazii să înceapă o bârfă şi, dacă povestea unui om care a călătorit prin viaţă, calculându-şi paşii cu precizia unui ac de ceasornic, nu generează aşa ceva, atunci nu e deloc interesantă.
Sunt mâhnită că am ajuns să trăim aceste vremuri în care totul pare să fie un carusel care se învârte cu o viteză dementă încât nu ne mai găim timp să-i cunoaştem pe cei de lângă noi ca să îi putem preţui. Alergăm zi de zi după senzaţional, încercăm să ne mulţumim şefii, să ne umplem conturile şi să le golim cu aceeaşi viteză, să ne cumpărăm obiecte şi apoi să le aruncăm încât uităm să preţuim cu adevărat viaţa în toate formele ei, oameni inteligenţi şi speciali, natură, vietăţi. Uităm sau nu vrem!
Un om fără urmaşi a trecut în veşnicie având alături doar câţiva prieteni care au lăcrimat discret ca cel dispărut dintre noi să nu se simtă jenat. A slujit dreptatea timp de cinci decenii, a luptat pentru ţara noastră, a militat pentru ideile liberale şi, cu toate acestea, la sfârşitul vieţii doar o mână de oameni l-a condus, în tăcere, pe alei. Unde au fost colaboratorii din sălile de judecată, clienţii în numele cărora a câştigat procese? Au avut, probabil, lucruri mai importante de făcut, deşi nu există nimic mai important în lumea aceasta decât viaţa şi moartea, iar dacă pe ultima o ignorăm, nu înseamnă că ea nu există şi nu ne vom întâlni cu ea.
Am plecat din cimitir simţindu-mă vinovată că am ratat încă o ocazie să mă simt mai bogată sufleteşte graţie unui interlocutor. Mi se întâmplă destul de rar şi, de aceea, regretul de acum este cu atât mai mare.
Cristiana Sabău
Este adevarat, avem (inca) printre noi atatia oameni valorosi, din a caror experienta am avea atatea de invatat! Din pacate ne amintim de ei abia atunci cand aflam ca s-au stins discret, in singuratate, in timp ce noi am fost prea ocupati sa ne traim vietile marunte…