Despre libertate sau aşa ceva

Într-o lume în care oricine poate fi ziarist fără să-l recomande nimic pentru asta, să practici această meserie nu înseamnă mare lucru la prima vedere. Îţi deschizi un blog, chiar şi gratuit, postezi nişte comunicate pe care ţi le trimit unii şi alţii, te mai şi înscrii la te miri ce organizaţie unde plăteşti cotizaţie, ţi se eliberează o legitimaţie scrisă în engleză şi eşti – ce credeţi? – ditamai jurnalistul profesionist. Cum nu există niciun organism interesat să-ţi ia la bani mărunţi diplomele mai mult sau mai puţin valabile, cum nu trebuie să dai niciun examen ca să intri în breaslă, nici măcar de cunoaştere a limbii materne, cum nu trebuie să demonstrezi nimic, efectiv oricine poate fi jurnalist. Am văzut-o cu ochii mei în ultimii 20 de ani de când am această îndeletnicire.

Din fericire, startul meu în profesie nu a fost aşa, chit că nu am urmat o şcoală de profil. Am avut în schimb marea şansă să lucrez la ziare şi la agenţii naţionale de presă, la primul post privat de radio cu acoperire naţională, la prima televiziune de ştiri. Peste tot am întâlnit profesionişti adevăraţi care au învăţat meseria de la alţii şi mai buni ca ei, oameni care se perfecţionau zi de zi într-o luptă nebună cu ei, cu tot ce însemna concurenţă, cu timpul.

Cum am învăţat meseria? Destul de brutal, aş zice. Toţi şefii cu care am lucrat de-a lungul timpului mi-au adresat aceeaşi întrebare care, inevitabil, stă la baza alegerii grâului de neghină: „Pe cine interesează?”. E întrebarea care te ajută să desparţi apele şi să alegi din noianul de informaţii cea despre care merită să scrii. Apoi, de la agenţiile de ştiri la care am lucrat – cele mai dure şcoli de presă întrucât sunt cele mai credibile, toate informaţiile fiind verificate şi ultraverificate, date doar dacă se confirmă – am primit de câteva ori înapoi ştirile corectate cu menţiunea „aşa să faci data viitoare”. Editorii de la ziare îmi spuneu să citesc în ediţia de a doua zi ca să fac diferenţa între textul scris de mine şi cel editat de ei, iar cei de la tv ne trimiteau să ne uităm la jurnale ca să aflăm câte secunde din filmarea de 30 de minute se văd pe ecran. Parcă o aud şi acum pe una dintre producătoare care ne spunea să ne uităm la concurenţă în fiecare zi nu ca să ne mirăm ca proştii cine pe cine a omorât, ci ca să vedem cum e construit jurnalul, cu ce ştire începe, cu ce se termină, ce cadre sunt şi mai ales ca să ne inspirăm în materie de subiecte abordate.

În cazul în care nu ştiţi, aceasta este, de departe, cea mai grea latură a acestei profesii. Dacă alţi oameni merg zilnic la serviciu ştiind ce au de făcut, un jurnalist nu ştie niciodată cum arată ziua lui. Se poate să fie una plină de evenimente – şi atunci e simplu, nu are decât să le afle înaintea celorlalţi şi să le trateze cât mai bine – sau una lipsită total de evenimente. Un bun jurnalist atunci îşi arată valoarea talentului când nu are nimic aparent senzaţional pe agendă şi totuşi găseşte un subiect care să stârnească atenţia cititorului/ascultătorului/privitorului.

În anii 95 când eu m-am apucat de presă, în România nu exista internet şi telefonie mobilă. Ca şi corespondenţi de presă naţională, fără redacţii, sunam de la telefoanele publice din oraş ca să aflăm ce se mai întâmplă prin instituţii, mergeam pe la sediile fiecăreia, eram daţi afară pe uşă, intram pe fereastră. Enervam şi stresam lumea cu întrebările noastre. Stăteam cu orele la tot felul de şedinţe anoste, ultratehnice, doar, doar va ieşi la iveală vreo ştire din categoria „o oaie a mâncat un lup” şi nu invers. Dacă tot am ajuns aici, vă spun că aceasta a fost una dintre primele definiţii ale ştirii care mi-a rămas în cap. Niciodată normalitatea nu e ştire.

Astăzi avem telefoane mobile şi internet, iar meseria aceasta pare a fi mult mai uşor de făcut. Să nu credeţi însă că adevărul e servit pe vreo tavă sau că vine, pe mail, sub formă de comunicat. Majoritatea informărilor servite de-a gata sunt din sfera PR, extrem de puţin interesante şi pentru jurnalist, şi pentru cititor, însă nevoia oamenilor de a vedea cât mai multe lucruri într-un timp cât mai scurt a făcut ca tot acest balast să fie asimilat ştirilor. Nu este, iar noi ştim asta. E motivul pentru care unii dintre noi, prea puţini, din păcate, căutăm să săpăm mai adânc, să răscolim prin noianul de informaţii, să căutăm un cârlig de care să ne agăţăm ca să dăm în final de capătul unei probleme reale, adevărate, a unui subiect care să intereseze pe cât mai multă lume.

Din păcate, însă, căutarea subiectelor de felul acesta ia timp, şi nervi, îţi mănâncă viaţa şi energia. În tot acest timp, cititorul antrenat de Facebook să vadă cât mai multe informaţii care curg la vale într-un ritm alert, se uită la tine, jurnalistul care aparent nu munceşte, şi îţi pune verdictul: nu faci nimic, iar el cititorul, te ameninţă cu pedeapsa supremă: nu te va mai urmări. Spre deosebire de nenumărate alte profesii, jurnalismul este la vedere.

În timp ce unii pierd vremea prin birouri şi nu ştie nimeni cum îşi omoară timpul, tot ce spui şi tot ce faci ca jurnalist e văzut de mii de ochi şi judecat de tot atâtea minţi care fac o pasiune din a-ţi găsi o virgulă în plus sau în minus, o literă mâncată. E ca şi cum te afli într-o arenă şi te lupţi zi de zi cu taurii eliberaţi, tot mai mulţi, tot mai odihniţi. Ei vin cu forţe proaspete, dar tu nu ai voie să oboseşti, nici să cedezi. Publicul răcneşte de pe margini şi îţi cere să stai treaz 24 de ore din 24, să fii veşnic la datorie. Altfel, te ameninţă că pleacă, te părăseşte şi are grijă să îţi şi spună asta ca şi cum ar fi pedeapsa supremă. Adesea chiar e, fiindcă nu ai cum să te simţi bine când afli că ceea ce faci tu nu interesează pe mai nimeni. Imaginea de sine a oricărui creator contează, iar jurnalistul e şi el un creator. Zi de zi de află în faţa unei pagini albe pe care trebuie să aşternă cuvinte cu sens, iar pentru asta îşi foloseşte la maxim atenţia, curiozitatea, se întreabă tot timpul de ce e aşa şi nu altfel, caută să dea răspunsuri.

Unul dintre oamenii de la care am învăţat eu să fiu jurnalist m-a întrebat la începuturile mele în profesie când cred eu că se termină munca unui reporter dintr-o zi. Pentru că am ezitat să dau un răspuns de teamă să nu fie prost, mi-a răspus el: niciodată. Viaţa mi-a demonstrat câtă dreptate a avut. Nu-mi amintesc să fi ieşit vreodată din casă fără reportofon şi alte aparate de înregistrat pe care să le car după mine inclusiv când merg la cumpărături. Nu o dată mi s-a întâmplat să plec într-o parte şi să ajung în alta. Era o vreme când aveam cizme de cauciuc în portbagaj şi un rând de haine de schimb. Una dintre grijile cotidiene a devenit telefonul încărcat tot timpul şi semnalul.

Câţi dintre dumneavoastră trăiţi zi de zi cu aceste presiuni? Câţi vă întrebaţi azi oare ce veţi face mâine? Câţi depindeţi de mofturile mele sau ale altora, de exemplu, atunci când vi se evaluează munca dintr-o zi, din fiecare zi, şi câţi vă luaţi sau nu salariile în funcţie de judecata publică? Câţi mergeţi pe stradă scanând cu privirea fiecare loc, fiecare situaţie, câţi căutaţi subiecte în discuţiile cu oamenii cu care staţi de vorbă? Cred că foarte puţini.

Azi e Ziua Mondială a Libertăţii Presei pe care, în mod obişnuit, eu o las să treacă ca şi cum nici nu ar exista fiindcă nu îmi vine niciodată să celebrez. Toată această libertate m-a costat foarte scump de cele mai multe ori. De dragul ei, am pierdut ani buni din tinereţe şi apoi din viaţă, am fost hulită şi scuipată chiar şi de apropiaţi, mi-au fost puse ştampile, am fost judecată, acuzată că sunt plătită de unii şi de alţii chiar şi atunci când nu aveam niciun leu în buzunar. Din cauza ei, mi-am făcut cu greu prieteni fiindcă nu am putut niciodată să evaluez corect dacă ei mă văd ca pe un om cu care le-ar plăcea să petreacă timp sau ca pe un jurnalist care ar putea face ceva pentru ei la un moment dat. De dragul acestei libertăţi, am ales calea cea grea şi întortocheată din viaţă, am făcut sacrificii, nu am dormit nopţi la rând, am îndurat frig, ploi, căldură, dispreţul oamenilor, de prea multe ori batjocura şi ironia dureroasă.

Sincer, uitându-mă înapoi la cei 20 de ani de când lucrez în presă, nu ştiu de ce am făcut asta. Nu ştiu, vorba tatălui meu, de ce a trebuit să mă iau eu la trântă cu toţi mai marii vremii, de ce i-am deranjat, de ce m-am chinuit eu să aflu adevărul când tuturor le plăcea minciuna, de ce a trebuit să trăiesc ani la rândul cu teama că se vor răzbuna pe mine tot felul de oameni care au pierdut din cauza curiozităţii mele şi a obsesiei mele pentru un soi de dreptate socială funcţii, poziţii, bani, putere. Habar nu am. Probabil pentru că, din când în când, mi-am spus în mintea mea că de-asta am fost lăsată pe pământ, să fiu vocea celor pe care nu îi lasă nimeni să vorbească şi apărătorul celor neputincioşi. Uneori am reuşit, de cele mai multe ori, nu.

Şi totuşi de ce continui să fac meseria asta? Pentru puţinele ocazii când reuşesc să scot adevărul la lumină şi simt că am făcut ce trebuia, pentru acele momente în care întâlnesc oameni speciali pe care altfel nu aş avea ocazia să-i cunosc, pentru că mereu găsesc în mine un mic imbold să merg mai departe, pentru că, în ciuda tuturor relelor, meseria mea e totuşi cea mai frumoasă din lume fiindcă e a mea. Chiar şi atunci când o urăsc, de fapt, o iubesc.