Feţele hidoşeniei

Eu nu am văzut nimic mai hidos decât unghiile tehnice pictate. Nu pot să-mi imaginez cum o femeie normală ar putea purta asemenea gheare odioase. Pur şi simplu mă apucă groaza dacă se apropie una de mine. Nu pot să-mi imaginez ce e în mintea unui bărbat.

Am observat de ceva vreme că există o dorinţă acerbă a femeilor de a se autourâţi care începe de la vârste fragede, din adolescenţă. La absolvirea liceului, unele fete chiar ţin neapărat să arate ca nişte babe.  Ar merita un studiu având ca bază de lucru albumele de final de liceu la care deja pun pariu că se gândesc, dacă nu chiar lucrează, mulţi. Uitându-te la unele fete, pur şi simplu există riscul să nu mai poţi dormi noaptea de groază. Îşi ard părul adică îl decolorează pentru că nu le place culoarea originală şi îl vopsesc  în blond platinat sau ce naiba o mai fi la modă. Se transformă în nişte babete cu păr alb şi cu diverse şuviţe de culori bizare, îşi dau cu tone de fond de ten, aplică pudre, blush, creioane, culori, aşa încât biata lor piele tânără nici măcar nu mai poate respira şi se degradează încet sub o plapumă mare de chimicale. Degetele de la picioarele multora sunt chircite şi îndoite mai ceva ca ale bunicilor după ce s-au străduit ani la rând să şi le îndese în pantofi stileto sau în alte încălţăminte ciudate. Sprâncenele le sunt negre chiar dacă părul în cap le e alb. Genele sunt false, iar mâinile – Doamne! –  acolo chiar începe coşmarul.  În loc de unghii, multe au nişte gheare odioase, evident false, intitulate unghii tehnice. Observ pe net că există numeroase cursuri pentru aşa ceva şi un apetit ridicat pentru hidoşenie. Se poartă cele pictate, dar preponderente sunt ghearele cu steluţe. Îngrozitor de urâte mi se par. Nici dacă mi-ar da cineva bani mulţi nu aş fi de acord să-mi stâlcesc în acest hal fiinţa.

La femeile care poartă aşa ceva văd o mândrie totală. Vorbesc şi gesticulează, îşi ridică mâinile în aer, ai senzaţia că se pregătesc să te sfâşie cu ghearele sau măcar să ţi le vâre în ochi. De regulă sunt cele cu părul vospit la fel de aiurea, cu mult sclipici pe la ochi, cu gene false, cu ser în obraji, cu nasul operat. Pentru mine e cât se poate de evident că o astfel de femeie nu se poate accepta aşa cum este, că e profund nemulţumită de propria ei fiinţă şi tot sculptează la ea zi de zi în speranţa că va găsi acea figurină plasticată care să corespundă unui portret bizar din mintea ei. Pentru că, în realitate, nu există un model de frumuseţe. Ce-mi place mie nu va plăcea altcuiva şi viceversa.

O plantă aparent urâtă de pe câmp ne poate vrăji prin parfumul său extraordinar, iar o floare perfectă, dreaptă, crescută într-o seră, ne va face să ne vedem de drum dacă nu are niciun parfum. Femeile care se tot străduiesc să aibă culoarea părului la modă, unghiile după ultimul trend, sprâncenele nu ştiu cum – toate acestea transformându-le în mintea lor în nişte fiinţe perfecte – nu degajă niciun parfum. Sunt toate la fel, fade, ca nişte plante de cultură modificate genetic. Şi-au pierdut frumuseţea sălbăticiei şi a unicităţii. Zici că sunt produse de serie.

Fireşte că toţi îmbătrânim, dar şi această etapă din viaţă are farmecul ei. E cât se poate de bizar ca, la 40 de ani, să vrei să arăţi ca la 20. Am văzut numeroase mame care, odată ajunse la această vârstă, arată ca şi fiicele lor de 18-20 de ani. Nu ştiu ce e mai grav că nu îşi pot accepta vârsta sau că au fost aşa nişte modele pentru copiii lor încât aceştia au îmbătrânit mai devreme şi au ajuns cumva să arate exact ca şi cele care le-au dat viaţă mult prea devreme. Cert este că undeva, cineva greşeşte profund, iar acel cineva nu poate fi un copil, ci adultul care îl formează şi care este pentru el un model.

Până la urmă, fiecare face ce vrea cu viaţa lui, însă decizia pe care o ia spune ceva despre caracterul respectivei persoane, despre felul în care priveşte şi îşi trăieşte viaţa. Ce ştiu eu este că niciun copil nu vine pe lume cu nişte gheare roşii cu sclipici lipit pe ele. Şi fiecare copil e frumos.