Ioan Gaftone: Educaţia face naţia

Educaţia face naţia

În şcoală se construieşte competitivitatea naţiunilor, întreprinderilor şi indivizilor. Şcoala asigură garanţia progresului, succesului şi fereşte oamenii, comunităţile şi societatea în ansamblu de rele. A lua decizii la nivel naţional privind învăţământul este o acţiune foarte dificilă şi mai ales încărcată cu o mare responsabilitate. Responsabilitatea este dată în primul rând de faptul că pentru naţiune nimic nu este mai important decât resursa umană. În al doilea rând, responsabilitatea şi dificultatea rezultă din faptul că deciziile vizează un orizont de timp foarte mare, de regulă 25 de ani. Feed-backul apare după parcurgerea întregului lanţ educaţional şi după confruntarea absolventului cu viaţă. Educaţia are nevoie de o analiză profundă, care să scoată în evidenţă ce s-a întâmplat cu sistemul după 25 de ani şi mai ales în ce direcţie şi cu ce priorităţi trebuie să abordăm viitorul. Ca orice sistem, din perspectivă analitică, învăţământul are structură clasică: resursa umană, resursa financiară şi baza logistică. Ce s-a întâmplat cu resursa umană este domeniul de competenţă al profesorilor şi mediului academic. Ce se întâmplă cu elevii este mai mult treaba părinţilor decât a profesorilor. Ce s-a întâmplat cu cultura organizaţională a şcolii este atât treaba profesorilor, cât şi a părinţilor. În ce priveşte resursa financiară, responsabilitatea cade în seamă politicienilor.

În domeniul financiar cred trebuie să plecăm de la următoarele premise. Primul lucru care trebuie înţeles este că banii alocaţi învăţământului sunt investiţii în oameni şi nu cheltuieli similare cu cheltuielile materiale. Al doilea lucru este că investiţia în oameni ca resursă fundamentală a naţiunii costă, iar preţul este preţul locului pe care vrem să-l ocupaă în viitor. Al treilea lucru care trebuie văzut este că preţul educaţiei, oricât ar fi de mare, este mai mic decât al ignoranţei. Ca popor, în istorie, am experimentat acest lucru şi am plătit cu vârf şi îndesat preţul ignoranţei şi nu cred că mai trebuie încercată această variantă. Al patrulea lucru, foarte important, este că după alocarea resurselor financiare trebuie să analizăm eficienţa, eficacitatea şi economicitatea utilizării.

Din perspectiva finanţării învăţământului la nivel judeţean, am constatat că infrastructura şcolară beneficia, până nu demult, de mai multe surse de finanţare astfel: contracte de finanţare angajate de minister, contracte de finanţare angajate de inspectoratul judeţean, contracte de finanţare angajate de consiliile locale. Fiecare nivel de finanţare cu viziunea, concepţia şi priorităţile sale. Rezultatul a fost încetarea lucrărilor din cauza suspendării finanţării, cu impact şi consecinţe grave asupra mediului de afaceri care a înregistrat arierate şi falimente. Acest paralelism a fost foarte păgubos şi paralizant.

Asigurarea microbuzelor pentru transportul elevilor a fost o intenţie bună, dar din perspectiva costurilor prezintă semne de întrebare. Microbuzele sunt cumpărate de minister şi repartizate pe unităţi administrativ teritoriale. La nivel judeţean sunt asigurate în jur de 75 de mijloace de transport, care rulează lunar aproximativ 45.000 km. Cu puţin peste lungimea ecuatorului. Analiză înseamnă a măsura, evalua, compara. Anual, aceste mijloace circulă aproximativ 500.000 km. Nici mai mult nici mai puţin decât kilometrii parcurşi anual de o Brigadă Mecanizată cu aproximativ 1.000 de mijloace de transport. Întreţinerea microbuzelor pentru elevi (carburanţi-lubrifianţi, piese de schimb, revizii, asigurări, plata şoferului) se suportă de către consiliile locale. Majoritatea microbuzelor circulă în folosul liceelor tehnologice cu rezultate submediocre la examenul de bacalaureat. Avem aşadar un dezechilibru între costuri şi rezultate. Raportul anual al Inspectoratului Judeţean ar trebui să fie mai concluziv şi să ofere soluţii pentru elevi, profesori şi părinţi şi din perspectiva eficienţei utilizării resursei finaciare. Raportul este o descriere a unei  realităţi care nu poate fi  numită analiză. Aceste finanţări nu sunt evidenţiate în bugetul Ministerului Educaţiei. La fel, nu sunt evidenţiate nici resursele financiare alocate de consiliile locale pentru capitolele bunuri şi servicii şi investiţii. Avem aşadar bugete paralele, şi mai grav, nimeni nu face un total şi în consecinţă nu este proiectat un nivel de performanţă în relaţie cu resursa financiară alocată.

O altă sursă de finanţare paralelă a educaţiei, prevăzută în bugetul Ministerului Dezvoltării Regionale, este cea corespunzătoare Programului naţional de dezvoltare locale – subprogramul €“modernizarea satului românesc, unde sunt aprobate obiective de investiţii pentru grădiniţe şi şcoli. Consiliile locale şi judeţene alocă anual resurse financiare pentru burse nominale elevilor şi studenţilor merituoşi, sume care le fel nu sunt evidenţiate în bugetul Guvernului. O altă sursă de finanţare a educaţiei neevidenţiate în bugetul de stat este cea corespunzătoare Legii 350/2005 privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activităţi nonprofit. La fel este situaţia din Ministerul Culturii Ministerul sportului, sport unde există finanţări paralele şi fără a fi evidenţiate la nivel naţional. Paralelismul diluează viziunea  şi strategia naţională şi le pote face inoperante.

Mă întreb, oare ştie vreun ministru cum este finanţat domeniul său de responsabilitate? Vorbim despre strategii de la ministru la potcovar, dar în faţa neregulilor spunem invariabil şi neputincioşi: ”Nu e treaba mea”. Strategie înseamnă a coordona, sincroniza, armoniza, eficientiza resursele, acţiunile şi rezultatele de la nivel local, judeţean, regional şi naţional şi mai ales a şti ce resurse financiare ai la dispoziţie. Autonomia locală nu înseamnă că guvernarea este o sumă de acţiuni individuale rupte unele de altele şi izolate pe niveluri, mai ales în domeniile de interes naţional. La  această dată eu cred că finanţarea învăţământului, culturii şi sportului este un amestec de centralism, în care instituţiile locale îndeplinesc rolul de poştaş, şi o autonomie locală scăpată de sub orice supraveghere naţională. Avem miniştri pe jumătate, strategii pe jumătate şi autonomie locală pe jumătate. Eu intuiesc faptul că lipsa de performanţă în accesarea fondurilor europene are la bază lipsa de coerenţă a liniilor de finanţare internă.

Consilier judeţean Ioan Gaftone