”Istoria spitalelor din Bistrița”, vol. II: ”Istoria locală și recursul la metodă”

”Monografia „Istoria spitalelor din Bistrița”, vol. II, pe care autorii Mircea Gelu Buta și Adrian Onofreiu au publicat-o la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, la sfârșitul anului 2017, este o documentare riguroasă, corectă și argumentată științific a importantului domeniu al sănătății publice de după anul 1990, în orașul de reședință și implicit, în județul Bistrița-Năsăud.

Prin însăși scriitura ei, cartea operează o preselecție a potențialilor cititori, fiindcă lucrarea respectă metodologia și tehnica lucrărilor științifice, contrastând plăcut cu publicațiile unei vremi contaminate de senzațional, de spiritul tabloid și de inventică în materie de conflicte după rețeta „acolo unde nu e conflict, nimic nu e”.

Din păcate, dincolo de faptul că o astfel de operă se refuză ab initio genului best-seller, manieră care a contaminat, vai!, mai nou și rafturile unde te crezi îndreptățit să speri la mediul antiseptic al exigenței academice, factologia studiului nu este lipsită de aspecte dramatice prin însăși natura lor, fără ca autorii să manifeste intenția de a condimenta textul cu un plus de suspans.

Realitatea a scris propriile ei drame într-un domeniu delicat, un domeniu în care adesea apropierea deznodământului fatal, (in-)evitabil, a liniei atât de subțiri care desparte viața de moarte a făcut ca percepția sa la nivelul societății să fie deosebit de sensibilă.

În veacul postmodern, unde suntem lăsați să credem că le știm pe toate doar pentru a descoperi că, de fapt, nu știm mai nimic, sănătatea a avut parte, în reprezentarea publică a problemelor ei, de două clișee: „sub-finanțarea cronică a sistemului” și „utilizarea inadecvată a resurselor”, în funcție de obiectivele și stilul celor care abordau subiectul.

Realitatea este însă alta: parcurgerea ultimelor trei decenii a însemnat și pentru medicină, implicit instituțiile spitalicești, adaptarea din mers la schimbări politice, sociale și economice profunde, dar nesincronizate, adoptate sub presiunea unui alt loc comun, acela al eternei noastre rămâneri în urmă, o concepție greșită fiindcă pornește de la premise false.

Din cronologia faptelor, cititorul va deduce alte cauze ale stării de fapt, de la dezechilibrul social generat de numărul redus al cotizanților la sistemul de sănătate publică comparativ cu numărul considerabil mai mare de beneficiari, decizii politice adoptate sub presiunea calendarului electoral, la mentalitatea unei populații care nu este nici azi obișnuită să investească în prevenție, în schimb așteaptă miracole după declanșarea bolii.

Multe acte legislative au fost adoptate fără studii de impact corespunzătoare, altele au fost modificate succesiv până la epuizarea efectelor benefice, dar mai mult decât eventualele erori decizionale, s-a resimțit lipsa unui proiect unitar și consecvent urmărit la nivel național, situație care nu a exclus însă inițiative locale din partea celor în contact direct cu bolnavul, a conducerii spitalelor, care dintotdeauna au avut de-a face cu oameni și nu cu tabele sau prezentări power-point.

Au apărut situații noi, de pildă între anii 1990 – 1992, în Spitalul Județean din Bistrița au fost abandonați 262 de copii, măsurile de reorganizare a sistemului finanțelor publice, care nu priveau doar spitalele, ci întregul sistem în ansamblu, au produs uneori efecte negative, finanțarea spitalelor realizându-se de la o zi la alta, în timp ce apetitul pentru reorganizări, care ne caracterizează, a reușit nu odată să bulverseze pentru o perioadă de timp structurile spitalicești.

Treptat, la Bistrița se formează o echipă condusă de unul din cei doi autori, Dr. Mircea Gelu Buta, Profesor Universitar, care din anul 1995 reușește să facă față acestor provocări într-o manieră realistă, centrată pe calitatea actului medical și interesul bolnavului, care nu au voie să sufere, indiferent de contextul legislativ, administrativ, economic sau politic. Este evident că pentru a duce la bun sfârșit o astfel de misiune dificilă, este nevoie de viziune, curaj și perseverență.

Despre viziunea care s-a impus la Bistrița se poate spune că e de factură holistică, concepție integratoare cu referire la tratarea fizică și spirituală a bolnavului, în permanentă colaborare cu biserica, orientare materializată atât în infrastructură, prin includerea lăcașului de cult în proiectul spitalului, cât și prin activitatea științifică, sesiunile anuale de comunicări sub genericul „Medicină și Teologie” fiind de ani buni de notorietate internațională.

Curajul și perseverența au ținut de oameni, de modul în care au înțeles misiunea lor, de prioritățile pe care i le-au stabilit. Au fost activate alte două criterii în contextul racordării noastre la lumea europeană: modernizarea și umanizarea. Pe de o parte, evoluția tehnologică a înregistrat progrese spectaculoase, au apărut aparate care cu un deceniu în urmă ar fi părut de domeniul SF, sisteme computerizate care unesc spitalele, clinicile și universitățile, metode de investigare de mare precizie, în timp ce omul nu a evoluat în același ritm în dimensiunea sa spirituală, temerile și speranțele pacienților au rămas aceleași, suferința nu este suportată mai ușor între aparate sofisticate, de unde nevoia de medici și de atitudini care să mențină omul și natura sa complexă în centrul preocupărilor.

Un cuvânt cheie, repetat ani la rând, a fost „reforma”, repetat cu riscul de a ajunge să trăim într-o stare de reformă permanentă sau de a numi, după bunul nostru obicei, orice activitate curentă – reformă, fiindcă e de actualitate. Din perspectiva beneficiarului, nu există reformă acolo unde nu a crescut calitatea serviciilor și, implicit, cea a vieții, pentru că omul trăiește plenar, material și spiritual, iar nu statistic.
Cartea arată cum au trecut spitalele bistrițene cu bine și de aceste provocări. Fondul nostru prinicipal de cuvinte s-a îmbogățit în anii aceia cu cuvântul „eficientizare”, fără precizarea dacă era vorba de înlocuirea unui sistem ineficient cu unul eficient, sau de sporirea eficienței existente. Cititorul este probabil obișnuit cu astfel de ambiguități, iar măsurarea se face în cele din urmă înregistrând (ne)mulțumirea pacienților.

Cartea mai demonstrează cum a fost câștigat la Bistrița un capital de încredere, dar mai ales cum a fost menținută această încredere peste timp, o performanță remarcabilă dacă ne gândim doar la modificările legislative, care, ca orice revoluție, au reușit să modifice, dar nu au reușit întotdeauna să și îmbunătățească.

Pe fondul acestor schimbări, s-a profilat noua funcție de manager, care fără îndoială avea în vedere criterii administrative, economice și de politici publice, dar care dacă nu ar fi fost dublată de o experiență medicală îndelungată, de o filosofie existențială, formată în ani de contact direct cu pacientul, ar fi rămas doar o nouă ilustrare a unei posibile distopii orwelliene.

Cartea se ocupă și de învățământul sanitar și împărtășește o viziune a spitalelor bistrițene în mileniul trei, dovadă că în conștiințele celor implicați apare și responsabilitatea în raport cu moștenirea pe care o lăsăm, fiecare în felul său, viitorimii”

Zorin Diaconescu