La circul de la înmormântări când vom renunţa oare?

Cântăreaţa de origine canadiană Céline Dion şi-a înmormântat soţul, pe impresarul René Angelil, în urmă cu câteva zile la Notre-Dame Basilica din Montreal. Aseară chiar am avut curiozitatea să mă uit la aproape toată ceremonia care a durat mai bine de două ore şi care a fost transmisă în direct la tv şi online. Spre deosebire toate evenimentele de gen mediatizate la noi care pur şi simplu m-au oripilat, această ceremonie m-a atins profund şi m-a determinat să fiu mai atentă la viaţa împreună a celor doi, la cum au trăit şi la cum s-au despăriţit.

Înainte de toate, cel mai mult m-a impresionat faptul că într-o astfel de biserică au putut răsuna cântecele lui Céline Dion care nu aveau nici pe departe vreun mesaj religios. Familia a intrat solemn în catedrală în timp ce pe fundal se auzea cântecul „Trois heures vingt“ şi a ieşit, la fel, în spatele sicriului, pe fundalul „Pour que tu m’aimes encore“. S-a întâmplat în prezenţa a peste 700 de oameni şi în văzul lumii întregi, cu preoţi şi episcopi de faţă. Deşi se putea citi de departe durerea celor rămaşi în urma lui René Angelil şi mai ales a soţiei care l-a iubit atât de mult, nimeni nu a ţipat, nimeni nu şi-a sfâşiat hainele, nu a apucat mortul în braţe – sicriul fiind închis, de altfel, pe toată durata ceremoniei-  şi niciun preot plin de râvnă nu răsucea din vorbe cuţitul în rană.

https://www.youtube.com/watch?v=G2voDnZlvVM

Pe de altă parte, la fel de impresionate au fost discursurile copiilor. René-Charles, fiul în vârstă de 14 ani al cuplului, care a fost creştinat în aceeaşi biserică, a spus: „15 ani nu reprezintă o perioadă destul de lungă pentru a-ţi cunoaşte tatăl. A avut o viaţă aglomerată, dar ne-am cunoscut jucând golf, poker, gătind împreună. Legătura a devenit din ce în ce mai puternică. Mi-ai lăsat numeroase amintiri frumoase pe care să le împărtăşesc fraţilor mei mai mici. Pe măsură ce vor creşte, o să mă asigur să le transmit învăţămintele tale. Am fost norocos să mă nasc într-o familie în care există atât de multă iubire. Tată, îţi promit că toţi ne vom ridica la standardele tale. Te iubesc, tata“, iar Patrick Angelil, un alt fiu al lui René Angelil, dintr-o relaţie anterioară, a spus: „El nu a ratat nicio şansă de a ne spune cât de mult ne iubeşte. Acum, mai mult ca niciodată, realizăm cât de norocoşi am fost să avem un tată care nu a ezitat niciodată să ne spună aceste preţioase cuvinte”.

https://www.youtube.com/watch?v=3UKim9r2JQI

Am tot stat şi m-am gândit cam ce se întâmplă la noi, ţara care nici după 25 de ani de la Revoluţie nu are în fiecare localitate o capelă în care oamenii să-şi privegheze morţii. În majoritatea satelor, oamenii îi ţin acasă câte trei zile în condiţii total lipsite de igienă. Apoi, la funeralii, sicriul are capacul descoperit şi toată lumea simte nevoia să vadă un corp neînsufleţit, să-i facă fotografii cu telefonul (cum, Doamne iartă-mă, poţi să te mai uiţi vreodată la figura unui om mort?), să pună diverse obiecte în sicriu.

La slujba de înmormântare, în timp ce toţi urlă în jurul mortului ca şi cum ar fi convinşi că restul suntem veşnici, câte un preot dornic să-şi măsoare succesul în râurile de lacrimi pe care le scoate, începe să vorbească în numele celui decedat, să-şi ceartă iertare de la toate neamurile chiar şi de la cele cu care acesta nu a vorbit probabil toată viaţa. Dacă nu ar fi de plâns, ar trebui să râdem cu toţii în hohote de o asemenea mascaradă. E limpede ca lumina ochilor că ne aflăm în faţa unei parodii ieftine mai ales în cazurile în care mortul şi vreunul de pe lângă sicriu s-au duşmănit toată viaţa şi ar continua să o facă în toate veşniciile. Nimeni din familie nu vorbeşte la înmormântările noastre, nu îi este permis să spună nimic în onoarea celui dispărut, ceea ce mi se pare o mare stupizenie fiindcă nimeni nu te cunoaşte mai bine decât propria ta familie şi cei care te-au iubit.

La fel de stupid mi se pare şi datul de pomană “pentru sufletul” celui dispărut. La ţară, cel puţin, procedura ţine o veşnicie, iar pâinea sau produsele similare, le primeşti de la cineva care se află de cealaltă parte a sicriului. Se crede în mod aberant – din moment ce nimeni nu intervine să oprească obiceiul – că doar aşa ai acceptat să-l ierţi pe cel dispărut. Cum sicriele sunt veşnic deschise, cum toată lumea defilează mereu pe lângă mort şi îi mai aranjează una-alta ca să dea bine pe lumea cealaltă, mereu am avut impresia că primesc o bucată de moarte cu fiecare bucată de pâine. Cam aceeaşi senzaţie o am şi când trebuie să prezint condoleanţe. De regulă, cei din familie se aruncă în braţele oricui, te apucă de mâini, te sărută pe obraz după ce cu cinci minute înainte au făcut acelaşi lucru şi cu mortul. Toate mi se par nişte obiceiuri sinistre, primitive, care nu au de-a face cu nimic, nici măcar cu credinţa pe care o invocă mulţi. Orice persoană credincioasă ştie că îţi ceri iertare dacă ai greşit “până apune soarele”, cum bine zice Biblia. Cu cât amâni mai mult momentul, cu atât nu vei mai face gestul respectiv. Iertarea cerută în numele tău de alţii nu are nicio valoare. Cu atât mai mult cu cât eşti deja mort. Apoi, nicio bucată de pâine, niciun prosop, nicio lingură dată participanţilor la funeralii nu îţi schimbă destinul. Nici numărul impresionant de coroane mari – care puteau fi interzise prin noua lege fiindcă nu fac altceva decât să ducă la schingiuirea brazilor şi la tone de gunoi în cimitire – nu este în măsură să te aducă înapoi, viu, nici să te plaseze mai aproape de rai, mort fiind. Oamenii vii aduc un ultimul omagiu celui plecat din această lume prin prezenţa lor la ceremonia funerară, prin suportul fizic pentru cei îndoliaţi.

Am citit că René Angelil şi-a pregătit singur ceremonia de înmormântare ca un ultim gest de generozitate faţă de soţia lui. Nu a putut alege cum să vină pe lume, dar şi-a regizat singur plecarea. „Sprijinul pe care l-am primit a fost o binecuvântare. Am înţeles că, într-un fel, cariera mea a fost opera lui de artă, cântecul lui, simfonia lui. Gândul că o va lăsa neterminată l-ar fi rănit profund. Am realizat că trebuie să continui fără el, dar pentru el”, a spus Céline Dion după funeralii.

Nu ştiu dacă noua lege funerară va fi respectată la noi, dar mi s-ar părea firesc să avem dreptul la ceremonii pe care nu le-am urât în timpul vieţii noastre, la decenţă, la incinerare dacă asta ne dorim, la tăcere sau la muzică rock care să răsune în capele. Cred însă că biserica nu este pregătită să renunţe la circul de la înmormântări şi nici la tona de superstiţii aducătoare de profit şi nici nu ar accepta în ruptul capului să înmormânteze pe cineva în timp ce pe fundal s-ar auzi vreo piesă cântată de Metalica. Măcar sicrierele dacă ar rămâne închise şi tot ar fi un progres.