Manifestanţii s-au adunat la ora 17.00 în faţa Prefecturii şi au afişat mai multe pancarte pe care au scris: „Viermii fără noroc vrem carnea lui Băsescu şi Boc!”, „Unde sunt taxele noastre? În vilele voastre!”, „Vrem respect şi vrem onoare, nu minciuni şi vorbe goale!”, „Libertate! Anticipate!”, „Cetăţean român, nu vierme!”, „Udrea vrei doar Gucci, noi îţi dăm papucii!”, dar şi articole din Constituţia României.
Protestatarii au scandat şi următoarele lozinci: „Nu vă fie frică şi Băsescu pică!”, „Anticipate, nu comasate!”, „Murim, luptăm, de aici noi nu plecăm!”, „Hoţii!”, „Jos Guvernul!”, „Jos Oltean!”, „Zegrean şi cu Olteanu ne-au făcut de râs Ardealul!”, ”Preşedinte-jucător, hai în faţă la popor!”, ”Suntem uniţi, nu suntem plătiţi!”, ”Nu vă fie frică, şi Băsescu pică!” şi altele.
La un moment dat, câţiva manifestanţi au dat foc plasei portocalii pe care scria „Băsescu pentru România”, scandând ”Băsescule, de la noi, ţi-am adus plasa înapoi!”, iar un protestatar a sunat dintr-un clopot.
Protestul s-a încheiat la ora 18.15, manifestanţii dându-şi întâlnire şi luni, la ora 17.00, în acelaşi loc.
Mai multe fotografii găsiţi pe pagina noastră de facebook.
Când liniştea se va fi aşternut peste vacarmul pieţei, când gunoaiele rămase vor fi curăţate de vânt sau acoperite de zăpadă, vom aştepta. Miracolul sau trezirea. Trezirea lor sau a noastră?
Protestele sunt în toi, până una alta, şi încerc să le găsesc sensul, finalitatea. Nu cauza, despre care s-a făcut atâta vorbire. Dacă eliminăm din discuţie categoriile pe care toată lumea (spectatoare) atât de ager a ajuns să le identifice (numite de obicei golani, impostori, agitatori) obţinem o masă foarte puţin omogenă care se află într-o ciudată situaţie de auto-contradicţie, o situaţie fără variantă câştigătoare.
Nu i-am jignit pe cei care protestează acum paşnic, nu îi dispreţuiesc. Dreptul lor de a manifesta nu încalcă dreptul meu de a mă exprima. Însă mi-am pus problema: care modalitate e mai eficientă? Din păcate, răspunsul este mai mult decât evident. Iar aceasta e pentru mine un motiv de amărăciune. Aşadar, activ, implicat şi responsabil nu poţi să fii decât în stradă? Ce trist că e aşa, dar daţi-mi voie să mai caut încă răspunsuri.
Sunt şi eu nemulţumită, revoltată de foarte multele erori politice, de tupeul, de ignoranţa şi impostura investite cu putere, de austeritatea suportată inegal, de prădarea banilor publici adunaţi şi din impozitele mele, dar nu doresc să-mi afişez aici nemulţumirile şi mă străduiesc să nu mai folosesc acest cuvânt, “nemulţumire”, pentru că atât de mult s-a defilat cu el în ultima vreme încât a ajuns un truism, încât aproape s-a banalizat.
“Forma” în care nemulţumirile acestea s-au întrupat acum este ceea ce nu pot să aplaud, şi tot asa, este un drept al meu de a avea o altă opinie, un alt mod de a înţelege exprimarea democratică, de a căuta în felul meu soluţii sau speranţe.
Refuz ca nemulţumirea mea să fie speculată politic de profitori, refuz să joc în piesa mediatică ce întreţine ratingul televiziunilor (adevărată mană cerească pentru acestea), refuz să fiu confundată şi amestecată cu alte categorii (oricâtă compasiune aş avea pentru mai-puţin-norocoșii zilei, eu nu sunt din acelaşi film cu impostorii-revoluţionari care-şi reclamă astăzi dreptul la indemnizaţii).
Aici pot măcar să articulez o opinie. Ori în vacarmul străzii, ce fel de argumente poţi să aduci? Nu poţi decât să strigi “jos” ceva sau cineva, poţi doar să transmiţi mesaje laconice sau nostime, cam atât cât să încapă pe o coală A3.
Cred cu tărie că trebuie să existe şi alte mijloace de a ne face auziţi sau de a reacţiona şi mai ales cred că ar trebui să practicăm vigilenţa aceasta zi de zi, nu doar aţâţaţi de o scânteie mai mult sau mai puțin spontană. E drept că găsirea acestor alte mijloace civilizate e mai dificilă, e de durată şi ţine de cultura civică, dar cred că se poate învăţa până la urmă.
Până atunci, unii încearcă să le inducă sentimentul de laşitate celor care au rămas în casă. Nu toţi o fac din aceleaşi convingeri ca și mine. Sunt mulţi alţii care trăiesc zi de zi dezgustul-tristeţea-disperarea faţă de clasa politică în ansamblul ei şi doresc o schimbare. De aceea mă revoltă importanţa atât de mare acordată unui grup gălăgios şi foarte vizibil în comparaţie cu categoria onestă şi mult mai numeroasă care alege (sau ar vrea să poată să aleagă, măcar în viitor) exprimarea civilizată.
Dreptul de a protesta, care acum oferă o satisfacţie defulată multora, este totuşi una din libertăţile pe care le-aş apăra cu toate puterile mele (firave, e drept) dacă aş şti că este în pericol. Manifestaţia în stradă e doar o formă adiacentă, dar foarte vizibilă, pe cât de eficientă pe termen scurt, pe atât de riscantă.
Mă tem că aceasta nu e decât o decompresie violentă a frustrărilor acumulate, o revanşă luată după ani întregi de apatie cetăţenească, iar efectul poate fi un foc de paie, sau mai rau, un derapaj înspre cine ştie ce. Cu siguranţă dreptul de a protesta paşnic este un atribut al democraţiei, dar la fel este şi dreptul de a te asocia şi dreptul de a vota. Acesta din urmă e un instrument fantastic, pe care iresponsabilitatea şi lenea multora îl minimalizează. Suntem în an electoral, ce aşteptări avem? Să provocăm alegeri anticipate? E o miză foarte slabă, care nu va oferi decât o satisfacţie imediată. În primul rând, cred că nici parlamentul nu se va lăsa dus cu una cu două, cerându-i-se să acţioneze sinucigaş. Fiecare aciuiat acolo, indiferent de culoarea politică, se va teme, şi pe bună dreptate, că un alt fotoliu nu va mai prinde. Iar dacă s-ar reuşi planificarea lor, pe lângă travaliul procedural, ne-ar mai bulversa social și economic încă vreo trei luni, apoi ne vom trezi cu o prezenţă la vot jenantă. Toate acestea numai pentru a devansa cu o bucăţică de trei sau patru luni mult râvnita schimbare.
Alternativa politică în acest moment este firavă. Însă faptul că lipseşte nu înseamnă că nu mai există o şansă să apară. Profesioniştii, tehnocraţii, oneştii, entuziaştii, tinerii inteligenţi şi educaţi pe care îi aşteptăm, există pe undeva în ţara asta şi cred cu toată forţa că este momentul să iasă în faţă.
Da, mesajul a fost transmis şi cu siguranţă recepţionat, clasa politică, şi mai ales partea ei care ţine frâiele acum, a simţit o zgâlţâială zdravănă. Totuşi, altfel decât respectând procedurile, constituţia şi legile pe care de bine de rău, le avem, nu ar trebui să ne dorim vreo schimbare. Doar pentru satisfacţia de a-l vedea pe X sau Y doborât mai devreme, “pentru că îl urăsc, pentru ca m-a umilit, pentru ca m-a furat”, nu merită să riscăm a desfiinţa structuri democratice, nu merită sa creăm un avantaj neloial opoziţiei sau oportuniştilor zilei.
E posibil să se adune forţă suficientă acum pentru a distruge, pentru “a da jos”, ceva. Poate va reuşi să anuleze ceva ce în mod evident mergea prost, chiar foarte prost. Dar cum şi cu cine vom construi mai apoi? Nu văd nici coerenţă, nici o idee de acţiune sau set de revendicări logice, nici un lider nu răsare din mulţimea asta foarte pestriţă. Dacă această explozie riscă să măture laolaltă cu oamenii murdari şi puţinele structuri funcţionale? Dacă odată cu apa din albie aruncăm şi copilul?
Numitorul comun al negaţiei care există acum (jos B sau B) se va spulbera complet în momentul în care strada va obţine prima victorie într-o puzderie de revendicări mărunte, contradictorii şi nerealiste.
Deci or să vină alţii (dacă nu cumva ceilalţi). Unii care “ne dau”, de preferat. Care să facă, ce? Să aducă bunăstarea tuturor în câteva luni, să creeze locurile de muncă ce lipsesc, să stopeze imediat furturile din banii publici şi mica corupţie, aceea care ne macină zi de zi, care se infiltrează ca apa prin toate fisurile sistemului. Și toate acestea ar fi bine să le facă peste noapte. Tare mă tem că opoziţia, mult prea flămândă în momentul acesta, va avea alte priorităţi. Altfel… peste câteva luni ne vedem iar în stradă şi la TV, cerând linşajul public al ultimilor veniţi.
Sigur că ne dorim acum un preşedinte echilibrat şi demn, mai puţin implicat, plin de compasiune și bun simţ, distins, calm şi inteligent, dar mai întâi să îl căutăm, să îl interogăm, să îl susţinem şi să îl votăm. Aceştia ar fi paşii.
Dacă majoritatea – majoritatea adulţilor acestei ţări, nu majoritatea din stradă – nu ar mai vrea politică, nu ar mai vrea parlament, nu ar mai vrea partide, atunci chiar am avea o problemă. O dictatură militară ne-ar mulţumi cumva? Eventual un culoar liber lăsat mişcărilor radicale? Ca şi cum ne place fotbalul, dar mai întâi ne aruncăm jucătorii la gunoi. Vrem să vină alţii imaculaţi, dar finalmente vor ajunge și aceştia profesionişti. Sunt importanţi şi jucătorii, dar poate mai mult ar trebui să ne intereseze pârghiile reprezentativităţii. În perioade inflamate ca aceasta e greu să aperi anumite instituţii. Aversiunea şi dispreţul generalizat reprezintă o primă reacţie de înţeles. Este nivelul subteran şi primitiv al percepţiei politice. Dar mai sus puţin, lucrurile trebuie cântărite în linişte, judecate de fiecare în colţişorul său. Dacă se poate nu în faţa televizorului, ci cu gândul la copiii săi, la un viitorul gândit nu în termeni de luni ci de ani sau decenii, având poate imaginea unei structuri golite de personaje, un mecanism care trebuie să funcţioneze şi care periodic trebuie umplut cu oameni de calitate.
E mult mai important să ne asigurăm că mecanismul funcţionează şi poate fi corectat, că îl putem perfecţiona, că există reguli şi proceduri care să acopere fiecare situaţie care se poate imagina, că erorile se pot sancţiona, că sistemul se autoblochează atunci când intră în derapaje, decât să ne concentrăm plini de ură sau de iluzii naive asupra personajelor care trecător îl populează.
Lipsa de implicare civică, la timpul ei, pas cu pas, în fiecare zi, ne aduce în stradă. Ajungem în stradă unde amestecaţi, unii peste alţii, ne putem striga disperarea, indignarea şi revolta, aici unde nu contează nuanţele, aici unde eşti “cu” ori eşti “împotrivă”. E ultima soluţie, oare? Atunci hai să vedem care era penultima.
Câţi dintre nemulţumiţii zilei din piaţă nu votează? Câţi nu au făcut-o şi nici nu o vor face? Foarte mulţi, cred. Din greaţă faţă de toată clasa politică, dintr-un dispreţ superior sau naiv ne fac nouă tuturor un mai mare rău decât orice violenţe de stradă. Ar fi, credeţi, o curiozitate indecentă să mă întreb de pe acum, oare care va fi procentul de participare la vot la următoarele alegeri?
Am trimis un comentariu… din pacate nu s-a postat
“Bugetul trebuie echilibrat,
Tezaurul trebuie reaprovizionat,
Datoria publica trebuie micşorata,
Aroganţa funcţionarilor publici trebuie moderata şi controlata, şi
Ajutorul dat altor ţari trebuie eliminat pentru ca Roma sa nu dea faliment.
Oamenii trebuie sa înveţe din nou sa munceasca în loc sa traiasca pe spinarea statului.”
(Cicero , anul 55 înainte de Cristos)
In concluzie nu s_a modificat nimic de 2067 de ani.
Când liniştea se va fi aşternut peste vacarmul pieţei, când gunoaiele rămase vor fi curăţate de vânt sau acoperite de zăpadă, vom aştepta. Miracolul sau trezirea. Trezirea lor sau a noastră?
Protestele sunt în toi, până una alta, şi încerc să le găsesc sensul, finalitatea. Nu cauza, despre care s-a făcut atâta vorbire. Dacă eliminăm din discuţie categoriile pe care toată lumea (spectatoare) atât de ager a ajuns să le identifice (numite de obicei golani, impostori, agitatori) obţinem o masă foarte puţin omogenă care se află într-o ciudată situaţie de auto-contradicţie, o situaţie fără variantă câştigătoare.
Nu i-am jignit pe cei care protestează acum paşnic, nu îi dispreţuiesc. Dreptul lor de a manifesta nu încalcă dreptul meu de a mă exprima. Însă mi-am pus problema: care modalitate e mai eficientă? Din păcate, răspunsul este mai mult decât evident. Iar aceasta e pentru mine un motiv de amărăciune. Aşadar, activ, implicat şi responsabil nu poţi să fii decât în stradă? Ce trist că e aşa, dar daţi-mi voie să mai caut încă răspunsuri.
Sunt şi eu nemulţumită, revoltată de foarte multele erori politice, de tupeul, de ignoranţa şi impostura investite cu putere, de austeritatea suportată inegal, de prădarea banilor publici adunaţi şi din impozitele mele, dar nu doresc să-mi afişez aici nemulţumirile şi mă străduiesc să nu mai folosesc acest cuvânt, “nemulţumire”, pentru că atât de mult s-a defilat cu el în ultima vreme încât a ajuns un truism, încât aproape s-a banalizat.
“Forma” în care nemulţumirile acestea s-au întrupat acum este ceea ce nu pot să aplaud, şi tot asa, este un drept al meu de a avea o altă opinie, un alt mod de a înţelege exprimarea democratică, de a căuta în felul meu soluţii sau speranţe.
Refuz ca nemulţumirea mea să fie speculată politic de profitori, refuz să joc în piesa mediatică ce întreţine ratingul televiziunilor (adevărată mană cerească pentru acestea), refuz să fiu confundată şi amestecată cu alte categorii (oricâtă compasiune aş avea pentru mai-puţin-norocoșii zilei, eu nu sunt din acelaşi film cu impostorii-revoluţionari care-şi reclamă astăzi dreptul la indemnizaţii).
Aici pot măcar să articulez o opinie. Ori în vacarmul străzii, ce fel de argumente poţi să aduci? Nu poţi decât să strigi “jos” ceva sau cineva, poţi doar să transmiţi mesaje laconice sau nostime, cam atât cât să încapă pe o coală A3.
Cred cu tărie că trebuie să existe şi alte mijloace de a ne face auziţi sau de a reacţiona şi mai ales cred că ar trebui să practicăm vigilenţa aceasta zi de zi, nu doar aţâţaţi de o scânteie mai mult sau mai puțin spontană. E drept că găsirea acestor alte mijloace civilizate e mai dificilă, e de durată şi ţine de cultura civică, dar cred că se poate învăţa până la urmă.
Până atunci, unii încearcă să le inducă sentimentul de laşitate celor care au rămas în casă. Nu toţi o fac din aceleaşi convingeri ca și mine. Sunt mulţi alţii care trăiesc zi de zi dezgustul-tristeţea-disperarea faţă de clasa politică în ansamblul ei şi doresc o schimbare. De aceea mă revoltă importanţa atât de mare acordată unui grup gălăgios şi foarte vizibil în comparaţie cu categoria onestă şi mult mai numeroasă care alege (sau ar vrea să poată să aleagă, măcar în viitor) exprimarea civilizată.
Dreptul de a protesta, care acum oferă o satisfacţie defulată multora, este totuşi una din libertăţile pe care le-aş apăra cu toate puterile mele (firave, e drept) dacă aş şti că este în pericol. Manifestaţia în stradă e doar o formă adiacentă, dar foarte vizibilă, pe cât de eficientă pe termen scurt, pe atât de riscantă.
Mă tem că aceasta nu e decât o decompresie violentă a frustrărilor acumulate, o revanşă luată după ani întregi de apatie cetăţenească, iar efectul poate fi un foc de paie, sau mai rau, un derapaj înspre cine ştie ce. Cu siguranţă dreptul de a protesta paşnic este un atribut al democraţiei, dar la fel este şi dreptul de a te asocia şi dreptul de a vota. Acesta din urmă e un instrument fantastic, pe care iresponsabilitatea şi lenea multora îl minimalizează. Suntem în an electoral, ce aşteptări avem? Să provocăm alegeri anticipate? E o miză foarte slabă, care nu va oferi decât o satisfacţie imediată. În primul rând, cred că nici parlamentul nu se va lăsa dus cu una cu două, cerându-i-se să acţioneze sinucigaş. Fiecare aciuiat acolo, indiferent de culoarea politică, se va teme, şi pe bună dreptate, că un alt fotoliu nu va mai prinde. Iar dacă s-ar reuşi planificarea lor, pe lângă travaliul procedural, ne-ar mai bulversa social și economic încă vreo trei luni, apoi ne vom trezi cu o prezenţă la vot jenantă. Toate acestea numai pentru a devansa cu o bucăţică de trei sau patru luni mult râvnita schimbare.
Alternativa politică în acest moment este firavă. Însă faptul că lipseşte nu înseamnă că nu mai există o şansă să apară. Profesioniştii, tehnocraţii, oneştii, entuziaştii, tinerii inteligenţi şi educaţi pe care îi aşteptăm, există pe undeva în ţara asta şi cred cu toată forţa că este momentul să iasă în faţă.
Da, mesajul a fost transmis şi cu siguranţă recepţionat, clasa politică, şi mai ales partea ei care ţine frâiele acum, a simţit o zgâlţâială zdravănă. Totuşi, altfel decât respectând procedurile, constituţia şi legile pe care de bine de rău, le avem, nu ar trebui să ne dorim vreo schimbare. Doar pentru satisfacţia de a-l vedea pe X sau Y doborât mai devreme, “pentru că îl urăsc, pentru ca m-a umilit, pentru ca m-a furat”, nu merită să riscăm a desfiinţa structuri democratice, nu merită sa creăm un avantaj neloial opoziţiei sau oportuniştilor zilei.
E posibil să se adune forţă suficientă acum pentru a distruge, pentru “a da jos”, ceva. Poate va reuşi să anuleze ceva ce în mod evident mergea prost, chiar foarte prost. Dar cum şi cu cine vom construi mai apoi? Nu văd nici coerenţă, nici o idee de acţiune sau set de revendicări logice, nici un lider nu răsare din mulţimea asta foarte pestriţă. Dacă această explozie riscă să măture laolaltă cu oamenii murdari şi puţinele structuri funcţionale? Dacă odată cu apa din albie aruncăm şi copilul?
Numitorul comun al negaţiei care există acum (jos B sau B) se va spulbera complet în momentul în care strada va obţine prima victorie într-o puzderie de revendicări mărunte, contradictorii şi nerealiste.
Deci or să vină alţii (dacă nu cumva ceilalţi). Unii care “ne dau”, de preferat. Care să facă, ce? Să aducă bunăstarea tuturor în câteva luni, să creeze locurile de muncă ce lipsesc, să stopeze imediat furturile din banii publici şi mica corupţie, aceea care ne macină zi de zi, care se infiltrează ca apa prin toate fisurile sistemului. Și toate acestea ar fi bine să le facă peste noapte. Tare mă tem că opoziţia, mult prea flămândă în momentul acesta, va avea alte priorităţi. Altfel… peste câteva luni ne vedem iar în stradă şi la TV, cerând linşajul public al ultimilor veniţi.
Sigur că ne dorim acum un preşedinte echilibrat şi demn, mai puţin implicat, plin de compasiune și bun simţ, distins, calm şi inteligent, dar mai întâi să îl căutăm, să îl interogăm, să îl susţinem şi să îl votăm. Aceştia ar fi paşii.
Dacă majoritatea – majoritatea adulţilor acestei ţări, nu majoritatea din stradă – nu ar mai vrea politică, nu ar mai vrea parlament, nu ar mai vrea partide, atunci chiar am avea o problemă. O dictatură militară ne-ar mulţumi cumva? Eventual un culoar liber lăsat mişcărilor radicale? Ca şi cum ne place fotbalul, dar mai întâi ne aruncăm jucătorii la gunoi. Vrem să vină alţii imaculaţi, dar finalmente vor ajunge și aceştia profesionişti. Sunt importanţi şi jucătorii, dar poate mai mult ar trebui să ne intereseze pârghiile reprezentativităţii. În perioade inflamate ca aceasta e greu să aperi anumite instituţii. Aversiunea şi dispreţul generalizat reprezintă o primă reacţie de înţeles. Este nivelul subteran şi primitiv al percepţiei politice. Dar mai sus puţin, lucrurile trebuie cântărite în linişte, judecate de fiecare în colţişorul său. Dacă se poate nu în faţa televizorului, ci cu gândul la copiii săi, la un viitorul gândit nu în termeni de luni ci de ani sau decenii, având poate imaginea unei structuri golite de personaje, un mecanism care trebuie să funcţioneze şi care periodic trebuie umplut cu oameni de calitate.
E mult mai important să ne asigurăm că mecanismul funcţionează şi poate fi corectat, că îl putem perfecţiona, că există reguli şi proceduri care să acopere fiecare situaţie care se poate imagina, că erorile se pot sancţiona, că sistemul se autoblochează atunci când intră în derapaje, decât să ne concentrăm plini de ură sau de iluzii naive asupra personajelor care trecător îl populează.
Lipsa de implicare civică, la timpul ei, pas cu pas, în fiecare zi, ne aduce în stradă. Ajungem în stradă unde amestecaţi, unii peste alţii, ne putem striga disperarea, indignarea şi revolta, aici unde nu contează nuanţele, aici unde eşti “cu” ori eşti “împotrivă”. E ultima soluţie, oare? Atunci hai să vedem care era penultima.
Câţi dintre nemulţumiţii zilei din piaţă nu votează? Câţi nu au făcut-o şi nici nu o vor face? Foarte mulţi, cred. Din greaţă faţă de toată clasa politică, dintr-un dispreţ superior sau naiv ne fac nouă tuturor un mai mare rău decât orice violenţe de stradă. Ar fi, credeţi, o curiozitate indecentă să mă întreb de pe acum, oare care va fi procentul de participare la vot la următoarele alegeri?
Comentarilul d-lui Rodicu Transilvan e un master piece de utopie foarte portocalie .Fly rodicu fly up ,up to the sky .